Ingrediente:160 g unt sau margarină;
310 g zahăr;
6 ouă;
150 g făină;
75 g migdale tăiate mărunt;
1 plic praf de copt;
3 linguri lapte;
3 lămâi zemoase;
60 g amidon alimentar;
3 kiwi;
2 portocale;
200 g frişcă;
150 g ciocolată menaj albă;
unt sau margarină pentru uns forma.
Mod de preparare:
Se amestecă 100 g unt şi 150 g zahăr până se obţine o cremă spumoasă. Se adaugă apoi, încetul cu încetul, trei ouă şi se amestecă din nou foarte bine.
Se amestecă făina, migdalele tăiate mărunt şi praful de copt şi se adaugă la compoziţia de unt şi ou. 
Apoi se toarnă şi laptele şi se amestecă. 
Coca se pune într-o formă demontabilă de tort (cu diametrul de 26 cm), unsă şi se uniformizează. 
Se bagă în cuptorul încins şi se coace 30-35 de minute. Apoi se lasă să se răcească. 
Pentru crema de lămâie, se spală lămâile, se rad cojile şi se stoarce zeama. Se măsoară 150 ml de zeamă. Se fierb 350 ml de apă, împreună cu zeama de lămâie, cu cojile, cu 160 g zahăr şi cu untul rămas.
Se dizolvă amidonul alimentar în puţină apă, se amestecă cu lichidul şi se lasă să mai dea o dată în clocot.
Se adaugă şi ciocolata albă, după ce aceasta s-a topit se lasă să se răcească puţin.
Se iau ouăle rămase şi se separă albuşul de gălbenuş, se bat gălbenuşurile şi se amestecă cu crema. 
După ce s-a răcit, se întinde pe tort şi se lasă la rece aproximativ trei ore. 
Se cojesc portocalele şi fructele de kiwi astfel încât să nu mai rămână deloc coajă şi apoi se taie fructele în felii subţiri.
Se desprinde tortul din formă şi se ornează cu felii de portocale şi kiwi. 
Apoi, se bate bine frişca 
şi se unge marginea tortului, iar cantitatea rămasă se pune într-un poş şi se ornează suprafaţa. 
Antreprenorii europeni au transplantat vanilia în alte climate tropicale, dar nu au reuşit să o facă să producă păstăi. Abia în 1836, un botanist din Belgia, Charles Morren, a observat că florile nu erau polenizate, şi aveau nevoie de ajutor din partea oamenilor. În 1841, Edmond Albius, un fost sclav de pe Insula franceză Réunion, a perfecţionat metoda artificială de a poleniza floarea de vanilie (care are viaţă foarte scurtă), folosind un beţişor ascuţit de bambus pentru a ridica membrana şi degetul pentru a împrăştia polenul. Acest lucru a impulsionat puternic cultivarea vaniliei, şi metoda este folosită şi astăzi.Păstăilor le trebuie cam nouă luni pentru a se maturiza, şi sunt recoltate când vârfurile încep să se îngălbenească. Păstăile sunt mai întâi împachetate şi supuse la temperaturi înalte, pentru a stopa procesul de vegetaţie. Urmează un proces de uscare la soare ziua şi umezire noaptea, alternativ, timp de câteva zile. La acest moment, păstăile sunt închise la culoare, uleioase şi maleabile. Apoi sunt sortate şi puse în lăzi, şi urmează o nouă perioadă de condiţionare de una sau două luni.Descrierea condimentului: vanilia este dulce, aromată şi plăcută la gust. Vanilia din Réunion şi Madagascar (tipul Bourbon) este caracterizată prin cea mai intensă, echilibrată şi oarecum “întunecată” aromă; mai ieftină este vanilia mexicană, cu aroma ei mai slabă şi mai proaspătă. 
Aroma provine de la păstaia în care se găsesc seminţele, sau de la “boabele” plantei de vanilie. Boabele preparate sunt de culoare brun închis, lungi de aproximativ 20 cm, subţiri şi striate. Boaba este dură şi maleabilă, iar vanilia de calitate are un strat exterior de cristale, numit givraj. Cristalele conţin o substanţă activă, vanilina, care dă aroma caracteristică şi se produce în timpul procesului de fermentaţie indusă. Aceste păstăi se numesc “vanilie fină”. “Vanilia lemnoasă” este mai scurtă, mai deschisă la culoare, necristalizată, are aroma mai puternică şi e uşor amăruie. Toate boabele conţin mii de seminţe mici, negre. Extractul de vanilie este şi el disponibil şi, daca este de bună calitate, are aroma identică cu a păstăilor.Gustul vaniliei este intens parfumat şi aromatic, iar aroma este bogată şi puternică. Madagascar şi Mexic produc cea mai bună calitate. Vanilia indoneziană şi cea tahitiană sunt mai slabe şi considerate inferioare.
Multe reţete cer ca păstaia să se secţioneze pe lungime şi să se scoată seminţele negre. Este necesară depozitarea în containere ermetic închise. O modalitate bună de a conserva vanilia este să se scufunde în zahăr. Se foloseşte un borcan cu capac filetat în care să încapă cam 250 g zahăr, şi îngropaţi păstaia de vanilie în aşa fel încât să nu fie expusă la lumină. După 2-3 săptămâni, zaharul are gust de vanilie, şi poate fi folosit la cafea sau la dulciuri, iar păstaia poate fi utilizată, apoi curăţată şi repusă în zahăr. Zahărul folosit se completează la loc.
Utilizări culinare: În afara ciocolatei, vanilia este folosită pentru un mare număr de mâncăruri dulci din bucătăria occidentală; folosirea ei în feluri sărate este foarte rară. Vanilia este esenţială pentru multe reţete de prăjituri, checuri, budinci dulci, şi chiar pentru băuturi dulci pe bază de lapte; mai mult, patiseria uscată (ştrudelul din Germania, Austria şi Republica Cehă) se serveşte deseori cu sosuri fierbinţi, aromate cu vanilie. Cea mai importantă aplicaţie însă, aproape proverbială, este îngheţata de vanilie. Cea mai mare parte a produselor industriale “cu aromă de vanilie” nu conţine vanilie adevărată, ci mult mai ieftina vanilină sintetică, constituentul principal (dar nu unic) al aromei vaniliei.Vanilina poate fi uşor produsă din deşeuri de lemn din industria hârtiei; aceeaşi reacţie chimică se află la baza aromei de vanilie a unor vinuri maturate în butoaie de lemn (barrique). Vanilina pură are un miros asemănător vaniliei, dar îi lipseşte aroma subtilă a mirodeniei adevărate. Prin urmare, nu poate înlocui vanilia în produsele de înaltă calitate. În nici un alt produs acest lucru nu e mai evident decât în îngheţata de vanilie, unde (cu rare excepţii) are o aromă dezamăgitoare. Îngheţata de vanilie făcuta cu extras de vanilie natural sau cu păstăi de vanilie (poate fi recunoscută după seminţele mici şi negre din îngheţată) este relativ rară, şi prin urmare şi mai scumpă.La prima vedere, îngheţata pare un produs tipic al ţărilor occidentale industrializate, din moment ce producerea şi transportul ei implică facilităţi tehnice importante. Cu toate acestea, Alexandru cel Mare mânca deserturi îngheţate, şi se ştie că şi mulţi împăraţi romani au adoptat acest obicei. Împăraţii chinezi din dinastia Tang mâncau deserturi răcite cu gheaţă, gătite pe bază de lapte de bivol aromate cu camfor, ca să suporte mai uşor canicula, şi reţete similare au fost mai târziu create de dinastia indiană Mughal (kulfi). Răcirea se făcea cu zăpadă transportată la Curte din munţii îndepărtaţi, ceea ce este în sine un mare succes logistic.
Vanilia nu este des folosită în combinaţie cu alte mirodenii, deşi şofranul şi scorţişoara ar fi interesant de încercat. Tonka sau frunzele de pandanus sunt alternative interesante; o alta posibilitate sunt distilatele din flori (trandafir, kewra).Tot ce este costisitor este modificat sau imitat – vanilia nu este o excepţie. Mai întâi, vanilina sintetică este o alegere evidentă pentru “îmbogăţirea” păstăilor de proastă calitate, sau a celor care au fost procesate pentru a se scoate din ele costisitorul extras de vanilie (făcut prin macerarea păstăilor de vanilie într-un amestec de apă şi alcool). Vanilina sintetică poate apărea şi în extrasul însuşi. În special în Mexic, extrasul de tonka apare deseori în extrasul de vanilie.
Copyright © 2008 gustos&picant
Copyright © 2008 gustos&picant
Copyright © 2008 gustos&picant
Copyright © 2008 gustos&picant
cu rădăcini subţiri, crescând până la 60 de cm înălţime. Frunzele de la baza tulpinii sunt late, dinţate şi triunghiulare, cele de la vârf sunt mai mici şi mai înguste. Florile sunt mici şi albe, grupate în ciorchini iar dedesubtul lor se află fructele, aşa numitele seminţe de anason.Planta se înmulţeşte prin seminţe, la începutul primăverii, în locuri aerate, uscare şi luminoase. Cel mai adesea nu supravieţuieşte dacă e plantată în ghiveci sau transplantată. Fără veri lungi şi călduroase nu va produce fructe coapte. Anasonul este recoltat când seminţele îşi schimbă culoarea în verde-gri. Florile sunt tăiate şi sunt atârnate de tulpină, dedesubtul lor aşternându-se hârtie curată. Seminţele se usucă şi se colectează când cad pe hârtie. 
Deşi rădăcinile şi frunzele sunt şi ele comestibile, seminţele sunt cele folosite în bucătărie. Ele sunt de culoare verde-gri până la maroniu, striate şi ovale, măsurând 2-4 mm în lungime.Anasonul seamănă cu membrii familiei morcovului, familie care include mărarul, feniculul, coriandrul, chimenul şi chimionul turcesc.Gustul este dulce şi aromat, aroma este similară cu a fenelului amestecat cu lemn dulce. 
reţetele chinezeşti.Anasonul apare ocazional şi în reţetele mexicane ca substitut pentru tarhonul mexican şi pentru frunzele piperate.Alte câteva plante au o aroma apropiata de anason, atât feniculul cât şi hatmatuchi copiază aroma anasonului aproape identic; mult mai puţin seamănă cu anasonul mărarul şi antonica.
europeni au început să bea cafea în călătoriile lor şi au adus acest obicei în Europa. Asemănările fonetice dintre cuvântul „cafea” şi echivalenţii săi europeni (în italiană „caffe”, în franceză „caffé”, „kaffee” în germană şi „coffee” în engleză), i-au determinat pe oameni să creadă că numele provine din numele provinciei etiopiene „Kaffa”. Însă o altă ipoteză a sugerat că acest cuvânt provine din arăbescul „quahwek”, care înseamnă „stimulent”.
ce stimulează activitatea aparatului excretor şi elimină substanţele toxice din corp. Ea stimulează activitatea sistemului nervos central, acţionând asupra funcţiilor psihice şi senzoriale. Este energizantă, în special în momentele de surmenaj, de epuizare fizică şi intelectuală. Compuşii cafelei au un rol antioxidant, fiind capabili să contribuie la întârzierea procesului de îmbătrânire celulară, dar şi să reducă substanţial riscul apariţiei unor forme de cancer.
pedoclimatice excepţionale aici se obţine toată gama de vinuri albe şi roşii, de la cele seci la licoroase. Pe lângă condiţiile naturale, se mai adaugă şi vinificatori de mare valoare şi utilaje moderne, ceea ce face ca vinurile de aici să fie de foarte bună calitate. Caracteristicile de bază sunt: blândeţea, echilibrul şi aroma pregnantă. Urcând spre nord, pe latura estică a ţinutului, întâlnim podgoria Istria - Babadag. În nord, pe malul Dunării, ne întâmpină vechea podgorie de la Sarica-Niculiţel, care-şi aduna viile în trei centre viticole: Tulcea, Niculiţel şi Măcin. În extremitatea sudvestică a regiunii, în imediata apropiere a bătrânului Danubiu, se află viile de la Ostrov, Oltina şi Aliman. Nu pot fi omise din această enumerare nici viile de la Dăieni şi Hârşova, cele de la Adamclisi şi Băneasa şi nici cele de la Mangalia şi Chirnogeni, toate intrate în peisajul viticol dobrogean.
folosirea lor pe aragazul electric, fundul rotund nepermiţând vasului să intre în contact uniform cu elemenţii de încălzire.
rezonabilă.
robuste, dar tot nu pot fi folosite la temperaturi ridicate.
restul ingredientelor nu sunt silite să stea în ulei.
occidental care au, cel mai adesea, pereţii drepţi. Wok-ul permite ca bucăţile de alimente prăjite la fundul său să fie împinse pe marginile curbate, şi să fie gătite în continuare la o temperatură mai slabă. În acest timp, locul lor poate fi luat de alt aliment care să fie gătit în acest timp la temperatură foarte ridicată.Fundul curbat permite şi folosirea de cantităţi mai mici de ulei. În wok este posibil ca alimentele de dimensiuni mai mari să fie prăjite în strat mai gros de ulei, în timp ce ingredientele tocate mărunt (usturoi, ceapa, ardei iute, ceapa verde, ghimbir) pot fi prăjite într-o cantitate foarte mică de ulei.
