Origine: Dafinii sunt originari din Asia Minor, fiind răspândiţi în întreaga regiune mediteraneeană, din Turcia până în Spania, dar şi în Maroc. Este cultivat în Statele Unite şi în regiunile sud-vestice din fosta Uniune Sovietică.
Proprietăţi: copacul, cu frunze mereu verzi, poate creşte până la 15 metri înălţime. Copacul care este cultivat va trebui să fie foarte bine curăţat de crengi pentru a se putea recolta necesarul de frunze şi rămurele.
De fapt, mulţi îl curăţă atât de bine încât ajunge să semene cu o tufă. Copacul are flori alb-gălbui, din flori se dezvoltă boabele albastru-negre mari cât alunele. 
Sunt folosite la lichioruri şi balsamuri. Frunzele, de un verde închis pe faţă, iar pe spate verde-deschis, sunt culese manual şi uscate la umbră. Au o formă lanceolată şi sunt pieloase.
Mitologie: frunzele de dafin sunt menţionate într-un document sumerian, scris în cuneiforme, vechi de 7000 de ani. Cununile de laur erau considerate simboluri ale victoriei la „box”. Comandanţii romani erau împodobiţi cu ghirlande din frunze de laur după câştigarea unei bătălii. Pentru greci, frunzele de laur erau sfinte, fiind oferite ca ofrandă zeului Apollo. Grecii foloseau frunzele de laur şi în alt scop: preotesele de la templul din Delphi spuneau profeţiile ţinând o frunză de dafin în gură. Frunzele de dafin, dacă sunt consumate în cantităţi mari, induc stări de transă şi tulburări mentale. Carol cel Mare recomanda ca frunzele de laur să fie folosite drept medicamente şi condimente. Mulţi specialişti în ierburi din Evul Mediu atribuiau dafinului proprietăţi energizante pentru stomac şi rinichi. Mai mult decât atât, frunza de dafin era considerată un medicament contra ciumei.
Uz medicinal: esenţele şi balsamurile din dafin sunt folosite extern, pentru tratarea reumatismului şi împotriva insectelor. Utilizat extern, uleiul extras din boabele dafinului vindecă entorsele şi contuziile. Aplicat extern, dafinul este recomandat pentru bebeluşii care suferă de balonare. Frunzele de dafin au de asemenea, proprietăţi antibacteriene.
Sfaturi pentru gătit: frunzele întregi îşi degajă întreaga aromă dacă sunt zdrobite sau tocate. Frunzele de dafin trebuie întotdeauna gătite împreună cu mâncarea pentru a-şi lăsa toată aroma. Crestarea frunzelor intensifică aroma. Frunzele de dafin se combină excelent cu ienupărul, piperul negru şi seminţele de muştar.
Aromă: gustul frunzei de dafin este iute, aromat, condimentat şi uşor amar. Frunzele verzi sunt foarte amare.
Întrebuinţare: tot ce este amar se potriveşte cu dafinul: aspicurile cu carne şi aspicul de cotlet, varza acră, sfecla murată, castraveciorii muraţi, legumele murate, fasolea verde murată, tomatele verzi şi heringii. Dafinul se asociază bine cu carnea de vacă, de vânat, cu marinatele de peşte, mâncărurile de cartofi, fripturile şi cu toate sosurile închise la culoare pentru fripturi, tocăniţele de carne, gulaşurile şi mâncărurile de legume cu sosuri groase.Cumpărare/păstrare: frunzele uscate de dafin se găsesc la orice supermarket bine aprovizionat. Cu puţin noroc, frunzele proaspete de dafin se găsesc în pieţe în timpul verii. Frunzele de bună calitate sunt fără tulpină, verzi, uscate, în stare bună.
O frunză spartă de dafin îşi pierde repede aroma. Frunzele de dafin trebuie păstrate într-un loc uscat şi întunecos. Frunzele proaspete pot fi păstrate în compartimentul de legume din frigider săptămâni întregi.Sursa: Dicţionarul Dumont de condimente
Descrierea plantei şi cultivarea: este un arbust căţărător, peren. Crengile sunt solide, se caţără şi se ramifică pe punctele de sprijin. Frunzele sunt late, ascuţite la bază, puternic striate. Florile sunt în formă de deget, cu multe protuberanţe mici; frunzele au mărimi variabile. Fructele sunt ovoide sau sferice, de culoare roşu aprins când sunt coapte. Seminţele sunt, de obicei, de formă sferică.Se cultivă în zonele tropicale, foarte calde şi umede. Piperul roşu creşte în copacii de piper brazilieni în toată America de Sud. 
Descrierea condimentului: condimentul este fructul plantei piper nigrum, numit bob de piper.Piperul este unicul condiment ale cărui fructe sunt comercializate în patru versiuni diferite. Ele pot fi procesate astfel ca să dea varietăţile de piper alb, negru, verde şi roşu. Alegând timpul recoltării şi metoda de post procesare, toate cele patru varietăţi pot fi, teoretic, obţinute de la aceeaşi plantă de piper.
Piperul roşu este un produs relativ rar şi este considerabil mai iute şi mai aromat decât piperul verde, combinând iuţeala matură a piperului negru cu aroma deosebită a piperului verde. Piperul roşu nu trebuie confundat cu piperul roz, care provine de la o plantă cu totul diferită şi care are iuţeala şi aroma slabă.Deşi există pe piaţă toate cele patru variante de piper, cel negru domină de departe producţia şi consumul. Piperul roşu aproape ca nu are importanţă, fiind mai mult o curiozitate exotică. 
Pregătire şi depozitare: cel mai bine este ca piperul să fie cumpărat sub formă de boabe, piperul proaspăt măcinat fiind de departe superior celui pudră. Boabele întregi îşi păstrează calităţile pe timp nedefinit, dar îşi pierd în timp aroma şi iuţeala când sunt măcinate. Boabele se păstrează cel mai bine în containere închise ermetic, la adăpost de lumină şi umezeală.
Antreprenorii europeni au transplantat vanilia în alte climate tropicale, dar nu au reuşit să o facă să producă păstăi. Abia în 1836, un botanist din Belgia, Charles Morren, a observat că florile nu erau polenizate, şi aveau nevoie de ajutor din partea oamenilor. În 1841, Edmond Albius, un fost sclav de pe Insula franceză Réunion, a perfecţionat metoda artificială de a poleniza floarea de vanilie (care are viaţă foarte scurtă), folosind un beţişor ascuţit de bambus pentru a ridica membrana şi degetul pentru a împrăştia polenul. Acest lucru a impulsionat puternic cultivarea vaniliei, şi metoda este folosită şi astăzi.Păstăilor le trebuie cam nouă luni pentru a se maturiza, şi sunt recoltate când vârfurile încep să se îngălbenească. Păstăile sunt mai întâi împachetate şi supuse la temperaturi înalte, pentru a stopa procesul de vegetaţie. Urmează un proces de uscare la soare ziua şi umezire noaptea, alternativ, timp de câteva zile. La acest moment, păstăile sunt închise la culoare, uleioase şi maleabile. Apoi sunt sortate şi puse în lăzi, şi urmează o nouă perioadă de condiţionare de una sau două luni.Descrierea condimentului: vanilia este dulce, aromată şi plăcută la gust. Vanilia din Réunion şi Madagascar (tipul Bourbon) este caracterizată prin cea mai intensă, echilibrată şi oarecum “întunecată” aromă; mai ieftină este vanilia mexicană, cu aroma ei mai slabă şi mai proaspătă. 
Aroma provine de la păstaia în care se găsesc seminţele, sau de la “boabele” plantei de vanilie. Boabele preparate sunt de culoare brun închis, lungi de aproximativ 20 cm, subţiri şi striate. Boaba este dură şi maleabilă, iar vanilia de calitate are un strat exterior de cristale, numit givraj. Cristalele conţin o substanţă activă, vanilina, care dă aroma caracteristică şi se produce în timpul procesului de fermentaţie indusă. Aceste păstăi se numesc “vanilie fină”. “Vanilia lemnoasă” este mai scurtă, mai deschisă la culoare, necristalizată, are aroma mai puternică şi e uşor amăruie. Toate boabele conţin mii de seminţe mici, negre. Extractul de vanilie este şi el disponibil şi, daca este de bună calitate, are aroma identică cu a păstăilor.Gustul vaniliei este intens parfumat şi aromatic, iar aroma este bogată şi puternică. Madagascar şi Mexic produc cea mai bună calitate. Vanilia indoneziană şi cea tahitiană sunt mai slabe şi considerate inferioare.
Multe reţete cer ca păstaia să se secţioneze pe lungime şi să se scoată seminţele negre. Este necesară depozitarea în containere ermetic închise. O modalitate bună de a conserva vanilia este să se scufunde în zahăr. Se foloseşte un borcan cu capac filetat în care să încapă cam 250 g zahăr, şi îngropaţi păstaia de vanilie în aşa fel încât să nu fie expusă la lumină. După 2-3 săptămâni, zaharul are gust de vanilie, şi poate fi folosit la cafea sau la dulciuri, iar păstaia poate fi utilizată, apoi curăţată şi repusă în zahăr. Zahărul folosit se completează la loc.
Utilizări culinare: În afara ciocolatei, vanilia este folosită pentru un mare număr de mâncăruri dulci din bucătăria occidentală; folosirea ei în feluri sărate este foarte rară. Vanilia este esenţială pentru multe reţete de prăjituri, checuri, budinci dulci, şi chiar pentru băuturi dulci pe bază de lapte; mai mult, patiseria uscată (ştrudelul din Germania, Austria şi Republica Cehă) se serveşte deseori cu sosuri fierbinţi, aromate cu vanilie. Cea mai importantă aplicaţie însă, aproape proverbială, este îngheţata de vanilie. Cea mai mare parte a produselor industriale “cu aromă de vanilie” nu conţine vanilie adevărată, ci mult mai ieftina vanilină sintetică, constituentul principal (dar nu unic) al aromei vaniliei.Vanilina poate fi uşor produsă din deşeuri de lemn din industria hârtiei; aceeaşi reacţie chimică se află la baza aromei de vanilie a unor vinuri maturate în butoaie de lemn (barrique). Vanilina pură are un miros asemănător vaniliei, dar îi lipseşte aroma subtilă a mirodeniei adevărate. Prin urmare, nu poate înlocui vanilia în produsele de înaltă calitate. În nici un alt produs acest lucru nu e mai evident decât în îngheţata de vanilie, unde (cu rare excepţii) are o aromă dezamăgitoare. Îngheţata de vanilie făcuta cu extras de vanilie natural sau cu păstăi de vanilie (poate fi recunoscută după seminţele mici şi negre din îngheţată) este relativ rară, şi prin urmare şi mai scumpă.La prima vedere, îngheţata pare un produs tipic al ţărilor occidentale industrializate, din moment ce producerea şi transportul ei implică facilităţi tehnice importante. Cu toate acestea, Alexandru cel Mare mânca deserturi îngheţate, şi se ştie că şi mulţi împăraţi romani au adoptat acest obicei. Împăraţii chinezi din dinastia Tang mâncau deserturi răcite cu gheaţă, gătite pe bază de lapte de bivol aromate cu camfor, ca să suporte mai uşor canicula, şi reţete similare au fost mai târziu create de dinastia indiană Mughal (kulfi). Răcirea se făcea cu zăpadă transportată la Curte din munţii îndepărtaţi, ceea ce este în sine un mare succes logistic.
Vanilia nu este des folosită în combinaţie cu alte mirodenii, deşi şofranul şi scorţişoara ar fi interesant de încercat. Tonka sau frunzele de pandanus sunt alternative interesante; o alta posibilitate sunt distilatele din flori (trandafir, kewra).Tot ce este costisitor este modificat sau imitat – vanilia nu este o excepţie. Mai întâi, vanilina sintetică este o alegere evidentă pentru “îmbogăţirea” păstăilor de proastă calitate, sau a celor care au fost procesate pentru a se scoate din ele costisitorul extras de vanilie (făcut prin macerarea păstăilor de vanilie într-un amestec de apă şi alcool). Vanilina sintetică poate apărea şi în extrasul însuşi. În special în Mexic, extrasul de tonka apare deseori în extrasul de vanilie.
cu rădăcini subţiri, crescând până la 60 de cm înălţime. Frunzele de la baza tulpinii sunt late, dinţate şi triunghiulare, cele de la vârf sunt mai mici şi mai înguste. Florile sunt mici şi albe, grupate în ciorchini iar dedesubtul lor se află fructele, aşa numitele seminţe de anason.Planta se înmulţeşte prin seminţe, la începutul primăverii, în locuri aerate, uscare şi luminoase. Cel mai adesea nu supravieţuieşte dacă e plantată în ghiveci sau transplantată. Fără veri lungi şi călduroase nu va produce fructe coapte. Anasonul este recoltat când seminţele îşi schimbă culoarea în verde-gri. Florile sunt tăiate şi sunt atârnate de tulpină, dedesubtul lor aşternându-se hârtie curată. Seminţele se usucă şi se colectează când cad pe hârtie. 
Deşi rădăcinile şi frunzele sunt şi ele comestibile, seminţele sunt cele folosite în bucătărie. Ele sunt de culoare verde-gri până la maroniu, striate şi ovale, măsurând 2-4 mm în lungime.Anasonul seamănă cu membrii familiei morcovului, familie care include mărarul, feniculul, coriandrul, chimenul şi chimionul turcesc.Gustul este dulce şi aromat, aroma este similară cu a fenelului amestecat cu lemn dulce. 
reţetele chinezeşti.Anasonul apare ocazional şi în reţetele mexicane ca substitut pentru tarhonul mexican şi pentru frunzele piperate.Alte câteva plante au o aroma apropiata de anason, atât feniculul cât şi hatmatuchi copiază aroma anasonului aproape identic; mult mai puţin seamănă cu anasonul mărarul şi antonica.