luni, 8 februarie 2010

Fursecuri cu rahat

Ingrediente:
- 250 g unt;
- 250 g zahăr;
- 450 g făină;
- 8 gălbenuşuri;
- vanilie, esenţă de rom, coajă de lămâie rasă, rahat;
- 1 praf de copt.

Preparare:
Se alifiază untul cu zahărul şi se adaugă gălbenuşurile. Se adaugă aromele şi făina amestecată cu praful de copt, se amestecă lejer. Se lasă la rece aproximativ 60 de minute. Se formează fursecurile şi se adaugă rahatul deasupra. Se introduc la cuptor până capătă o culoare rumenie.

joi, 28 ianuarie 2010

Trăistuţe cu mere şi stafide

Ingrediente:
Aluat:
- 50 g drojdie;
- 50 g zahăr;
- 200 ml lapte;
- 500 g făină;
- 100 g unt;
- 1 linguriţă coajă rasă de lămâie;
- sare, scorţişoară.
Umplutură:
- 50 g stafide;
- 1 lingură rom;
- 500 g mere acrişoare;
- 2 linguri suc de lămâie;
- 50 g zahăr;
- 2 linguri lapte;
- zahăr pudră pentru decor.

Preparare:
Se sfărâmă într-un bol drojdia şi se adaugă 100 ml lapte cald şi o linguriţă zahăr. Se acoperă cu un prosop de bucătărie şi se lasă la crescut într-un loc cald, timp de 15 minute. Se cerne făina într-un castron mai mare, se face o adâncitură în mijloc şi se toarnă în această amestecul crescut. Se adaugă bucăţelele de unt împreună cu zahărul rămas, coaja de lămâie şi câte un praf de sare şi scorţişoară. Se frământă bine cu restul de lapte şi se lasă la crescut 30 de minute. Stafidele se spală în apă fierbinte, se scurg, se pun într-un bol mic şi se toarnă deasupra romul. Se cojesc merele, li se scoate cotorul şi se taie în cubuleţe. Se călesc merele alături de sucul de lămâie, 1 praf de scorţişoară şi stafidele cu rom, timp de 5 minute, apoi se lasă la răcit. Se preîncălzeşte cuptorul. Se frământă aluatul, se întinde şi se taie în pătrate. Se pune pe fiecare pătrat o lingură cu umplutură, se îndoaie toate colţurile şi se apasă uşor în centru. Se pun trăistuţele într-o tavă undă şi se lasă 10 minute la crescut. Se ung trăistuţele cu cele 2 linguri cu lapte, apoi se coc aproximativ 20 de minute. După ce se răcesc se presară deasupra zahăr pudră.

miercuri, 27 ianuarie 2010

Mobilier pentru bucătărie




Aripioare de pui cu cuş-cuş

Ingrediente:
- 8 aripioare;
- 200 g cuş-cuş;
- 2 roşii;
- 1 ardei;
- 1 ceapă;
- pătrunjel;
- 50 ml ulei;
- sare, piper, boia dulce.

Preparare:
Se pune uleiul la încins, se adaugă ceapa tăiată mărunt şi aripioarele, se condimentează cu sare, piper şi boia, se pune capacul pentru înăbuşire. După câteva minute se adaugă ardeiul tăiat felii şi roşiile decojite şi tăiate cubuleţe. Se lasă să fiarbă cu capacul pus. Separat se pune la fiert cuş-cuş-ul. Se serveşte cu pătrunjel tocat deasupra.

marți, 26 ianuarie 2010

Istoria ciocolatei

Istoria ciocolatei începe o dată cu descoperirea Americii. Când Cristofor Columb s-a întors din a patra lui călătorie în Lumea Nouă a adus regelui Ferdinand şi reginei Isabela boabe de cacao. În timpul invaziei în Mexic a lui Herny Corty, în 1519, indienii azteci au fost găsiţi folosind boabe de cacao în prepararea unei băuturi regeşti, numită chocolatle, adică „lichid fierbinte“. Considerau că această băutură era „mâncarea zeilor“. Chocolatle era foarte amară, drept pentru care Corty şi însoţitorii lui au emis ideea îndulcirii ei cu trestie de zahăr. Tot ei au luat aceasta băutură în Spania şi au îmbunătăţit-o, punându-i scorţişoară şi vanilie. Au decis că băutura are gust mai bun dacă este servită fierbinte. Noua băutură de ciocolată a prins foarte bine, mai ales la aristocraţii spanioli. Spaniolii au început să planteze cacao în coloniile lor dând naştere unei afaceri prospere. Ei au ţinut secretă această industrie multe sute de ani, dar nişte călugări spanioli au lăsat până la urmă secretul să scape, secretul ajungând în Franţa, după ce o prinţesă din Spania s-a căsătorit cu unul dintre regii francezi. Această băutură s-a răspândit repede în Europa şi în 1657 a apărut una dintre cele mai faimoase case englezeşti de ciocolată. În 1828 au apărut tehnici mecanizate de măcinare a boabelor de cacao (presa pentru boabele de cacao), care au dus la scăderea preţului ciocolatei. Datorită acestei prese a fost îmbunătăţită şi băutura din cacao, deoarece prin presare era stoarsă grăsimea pe care o conţineau boabele de cacao. În secolul XIX au avut loc două mari revoluţii în istoria ciocolatei: o companie engleză a produs prima ciocolată solidă, iar în 1876 elveţianul Daniel Peter a introdus laptele în ciocolată şi a creat un produs care şi astăzi aduce bucurie: ciocolata cu lapte.
În America a avut mare succes şi s-a dezvoltat foarte repede. În 1765 a apărut prima fabrică de ciocolată. Ciocolata a făcut parte din raţia soldaţilor americani încă din timpul celui de-al doilea război mondial şi este nelipsită din dieta astronauţilor.
Ciocolata nu este doar un dulce delicios, preferat de milioane de copii şi adulţi. Înainte ca frumoasele cameriste ale hotelurilor de lux să pună cuburi de ciocolată învelite în hârtie colorată pe pernele din apartamentele nupţiale, ciocolata a avut numeroase întrebuinţări... ezoterice. Boabele de cacao, care au apărut în pădurile din America Centrală, au fost folosite, în jurul anului 1000, ca monedă pentru plata taxelor către azteci. Însă cacaoa era cultivată în această regiune de câteva mii de ani. Pe lângă faptul că boabele erau întrebuinţate pe post de monedă de schimb, ele mai erau folosite şi pentru prepararea unei băuturi magice, destinată numai bărbaţilor din familiile regale.
Sursa: http://www.elady.ro/

joi, 21 ianuarie 2010

Inel cu portocale şi scorţişoară

Ingrediente:
Aluat:

- 1 ou;
- 150 g brânză de vaci;
- 6 linguri lapte;
- 6 linguri ulei;
- 1 plic zahăr vanilat;
- 75 g zahăr;
- sare;
- 300 g făină;
- 1 plic praf de copt.
Umplutură:
- 200 g gem portocale;
- 1 lingură rasă cu scorţişoară.
Glazură:
- 50 g zahăr pudră;
- 1 lingură lichior sau suc de portocale.

Preparare:
Se preîncălzeşte cuptorul. Se separă albuşul de gălbenuş. Se amestecă bine albuşul cu brânza, laptele, uleiul, zahărul, zahărul vanilat şi 1 praf de sare. Se amestecă făina cu praful de copt, apoi se cerne peste amestecul anterior. Se frământă bine aluatul şi se întinde. Pentru umplutură se amestecă bine gemul cu scorţişoara, apoi se întinde peste aluat. Se rulează pe lungime. Se unge forma cu unt. Se aşează aluatul în vas şi se unge cu gălbenuşul rămas. Se introduce în cuptor şi se coace aproximativ 30-40 de minute. Se lasă prăjitura la răcit. Se amestecă zahărul pudră cu lichiorul (sucul de portocale) şi puţină apă, se toarnă peste prăjitură şi se lasă să se răcească.

Mic ghid despre ceai

Origine geografică disputată: în funcţie de sursă, ea este plasată în Assam (India), în China, Japonia, Myanmar (Birmania) sau „în apropierea graniţei chino-vietnameze” (Yunnan). Condiţiile climatice favorabile culturilor de ceai sunt cele oferite de climatul tropical: căldură, umezeală, ploi frecvente şi abundente. Arborele de ceai, necultivat, poate atinge nouă metri înălţime, însă în cadrul fermelor, este menţinut, prin tăiere, la o înălţime confortabilă pentru cules de 60-125 cm. Frunzele tinere au pe suprafaţa lor un puf argintiu, foarte apreciat în cadrul unor ceaiuri de calitate. Florile sunt mici, albe şi rare.
Peste 2000 de tipuri de ceai
Printre componenţii chimici care îi conferă puterea, aroma şi chiar efectele psihologice, se numără cafeina, taninul şi uleiurile esenţiale (volatile). Următoarele procente sunt rezultate în urma analizei ceaiului negru: cafeină – 3%, tanin – 10%, uleiuri esenţiale – 0,75%. Ceaiul verde conţine doar 5% tanin. Deşi provin din frunzele aceleaşi plante, prin diferite metode de preparare, prelucrare, aromare şi prin cultivarea în zone diferite, astăzi există peste 2000 de tipuri de ceai. Dacă iniţial toată prelucrarea frunzelor de ceai se realiza manual, o dată cu industrializarea şi cu necesităţile rentabilităţii, maşinile au preluat o mare parte din operaţii. În prezent doar varietăţile de ceai foarte fine şi delicate şi foarte scumpe mai sunt prelucrate integral manual.
Ceaiul alb
Acesta se produce din frunzele tinere, încă nedeschise, care sunt acoperite cu un puf argintiu sau cu perişori argintii. Prelucrarea se realizează în doar doi paşi: tratarea cu aburi şi apoi uscarea. Absenţa etapelor de pre-uscare, rulare şi oxidare lasă frunzele intacte, astfel încât perişorii şi puful argintiu sunt vizibili, ceea ce conferă aspectul specific, argintiu, al ceaiului alb. Când este infuzat, ceaiul alb are o culoare de un galben pal şi un gust delicat, cu o aromă proaspătă. Cele mai populare ceaiuri albe sunt White Peony (în chineză „Pai Mu Tan” sau „Bai Mudan”) şi Silver Needle.
Ceaiul verde
Ceaiul verde este prelucrat în aşa fel încât să îşi păstreze proprietăţile curative şi să îşi conserve substanţele naturale şi active din frunzele proaspete ce vor fi eliberate doar în momentul infuzării. După culegere, frunzele de ceai sunt supuse procesului de stafidire. În etapa următoare sunt rulate, iar acest proces le oferă individualitate. Frunzele devin spiralate, ondulate sau sferice. Rularea permite îmbibarea întregii plante cu sucurile şi uleiurile volatile conţinute de membrană şi ajută la eliberarea substanţelor naturale în timpul fazei de infuzare. În unele variante de prelucrare, între etapa de stafidire şi cea de rulare, are loc o etapă de aburire. În cea finală, frunzele sunt uscate cu ajutorul căldurii, proces care le împiedică să se oxideze. Astfel se păstrează parfumul, aromele naturale şi culoarea verde iniţială.
Ceaiul oolong sau semi-fermentat
Este produs aproape exclusiv în China şi Taiwan şi se situează între ceaiul verde şi ceaiul negru. Este un ceai tare, produs din frunze mai mari şi mai mature. Imediat după culegere, frunzele sunt întinse la soare pentru a se usca, apoi sunt puse în coşuri de bambus şi scuturate bine pentru a le strivi marginile. Sunt din nou întinse la soare pentru a se usca. Suturarea şi uscarea sunt repetate de mai multe ori, astfel încât marginile strivite ale frunzelor încep să devină roşii, în timp ce mijlocul rămâne verde. Gradul de fermentaţie depinde de tipul de ceai oolong şi variază între 20% pentru un oolong „verde” până la 60% pentru oolong clasic de Formosa. Odată ce s-a atins gradul dorit de oxidare, procesul este oprit imediat prin coacerea în tăvi, ceea ce permite creşterea timpului de depozitare şi conservare a calităţilor ceaiului.
Ceaiul negru
În cazul ceaiului negru, procesul de fermentaţie este lăsat să se desfăşoare până la capăt; este secretul care îi conferă culoare şi aroma caracteristice. După culegere, frunzele sunt aşezate în rafturi de lemn şi lăsate să se usuce pentru 12-18 ore. În urma (pre)uscării, frunzele pierd mult din umezeala iniţială şi permit astfel rularea lor. În timpul rulării, membrana frunzelor se rupe, iar sucurile şi uleiurile esenţiale din frunză îmbibă întreaga plantă. După rulare, frunzele sunt întinse într-o încăpere rece şi umedă, pentru a fi supuse procesului de oxidare. În această etapă, frunzele capătă culoarea neagră, iar sucul plantei, amar iniţial, devine mai moale şi mai aromat. Procesul de oxidare se opreşte când gustul şi „buchetul” este pe deplin dezvoltat. Sucul plin de arome ce apare în procesul de fermentaţie rămâne pe suprafaţa frunzelor până în momentul în care este „activat” de expunerea la apă fierbinte. În ultima etapă, frunzele sunt sortate după mărime. În procesul de prelucrare, multe frunze sunt mărunţite sau măcinate şi, astfel, produsul final poate fi constituit din frunze întregi, mărunţite sau chiar măcinate, sub formă de „praf”. Deoarece timpul de infuzare se măreşte o dată cu creşterea dimensiunii frunzelor, ceaiul se sortează în loturi cu frunze de dimensiuni apropiate.

marți, 19 ianuarie 2010

Budincă de cartofi cu pui

Ingrediente:
- 700 g cartofi fierţi în coajă;
- 400 g carne fiartă de pui;
- 100 g şuncă fiartă;
- 400 g roşii (conservă);
- 2 căţei de usturoi;
- 2 linguri ulei de măsline;
- sare, piper, zahăr;
- 125 g mozzarella;
- 50 g pesmet.

Mod de preparare:
Se curăţă cartofii şi se taie în felii subţiri.Dacă trebuie se curăţă carnea de piele şi se dezosează, apoi se taie în cubuleţe, alături de şuncă. Se pasează roşiile cu un mixer şi se adaugă usturoiul curăţat şi pisat. Jumătate din uleiul de măsline se adaugă peste roşii alături de condimente. Se preîncălzeşte cuptorul. Se unge un vas termorezistent, apoi se aşează cartofii, carnea de pui, şunca şi sosul de roşii pe straturi. Dacă trebuie se condimentează carnea şi cartofii cu sare şi piper. Se scurge mozzarella şi se taie în felii foarte subţiri, apoi se aşează peste budincă. Deasupra se presară pesmetul şi se stropeşte cu uleiul rămas. Se introduce în cuptorul fierbinte şi se coace aproximativ 30 de minute, până când suprafaţa devine maronie.

duminică, 17 ianuarie 2010

Budincă dulce cu fistic

Ingrediente:
- 1 lămâie;
- 1 l lapte;
- 50 g unt;
- 1 linguriţă scorţişoară;
- 100 ml smântână;
- 40 g zahăr;
- 250 g spaghete;
- 50 g fistic decorticat, nesărat;
- 25 g stafide;
- 25 g curmale;
- 1 lingură unt de arahide.

Mod de preparare:
Se preîncălzeşte cuptorul. Se spală lămâia şi se şterge. Se dă coaja pe răzătoarea fină. Se toarnă laptele într-o oală mare, alături de 30 g unt, coaja de lămâie şi scorţişoara, apoi se dă în clocot. Se adaugă smântâna şi zahărul, iar în final spaghetele. Se ia oala de pe foc. Se toacă mărunt fisticul, apoi se înglobează în budincă împreună cu fructele şi untul de arahide. Se pune budinca într-un vas termorezistent şi se sfărâmă deasupra untul rămas. Se introduce în cuptorul fierbinte şi se coace 35-40 de minute, până când laptele este absorbit de paste, iar suprafaţa se rumeneşte frumos.

duminică, 10 ianuarie 2010

Gugelhupf – Prăjitura împăratului

„Aş îndrăzni să-l îmbii pe Majestatea voastră cu o felie de Gugelhupf” – aşa a început prima vizită a împăratului Franz Joseph la actriţa vieneză Katharina Schratt. Şi împăratul a acceptat. Sau cel puţin aşa spune povestea…
Fiică de patiser, frumoasa actriţă era căsătorită cu baronul ungar Kiss von Itepe, care o neglija total, fiind în schimb pasionat de jocurile de noroc şi plin de datorii de pe urma acestora. În continuare, povestea spune că aceea a fost doar prima din nenumăratele felii de Gugelhupf pe care împăratul le-a gustat de-a lungul timpului în compania Katharinei…

Ingrediente:
- 250 ml lapte;
- 30 g drojdie proaspătă;
- 500 g făină;
- 150 g margarină;
- 150 g zahăr;
- 8 gălbenuşuri;
- 100 g stafide;
- coajă rasă de lămâie;
- 100 g migdale;
- zahăr pudră pentru decor;
- 1 praf sare.

Preparare:
Se face o maia din lapte călduţ, drojdie şi o lingură de făină, apoi se acoperă cu un şervet de bucătărie şi se lasă la crescut, într-un loc cald şi ferit de curenţi de aer, până îşi dublează volumul. Margarina se bate bine cu zahărul, până devine spumoasă. Apoi se adaugă treptat gălbenuşurile, stafidele, un praf de sare, coaja rasă de lămâie şi, la final, făina. Se amestecă totul cu maiaua crescută, până se desprinde uşor de pe mână şi are un aspect mătăsos. Se pune acest aluat într-o formă înaltă, din cele cu gaură la mijloc, tapetată cu margarină. Deasupra se presară migdalele tăiate felii subţiri. Se acoperă din nou cu un prosop şi se lasă la crescut, la loc călduţ, până ce aluatul ajunge aproape de marginea vasului. Se coace în cuptor la temperatură medie, timp de aproximativ 40 de minute. Se serveşte presărată cu zahăr pudră.

duminică, 27 decembrie 2009

Tort cu cireşe şi ness

Ingrediente:
- 3 ouă;
- 100 g zahăr;
- 1 plic zahăr vanilat;
- 1 praf sare;
- 100 g făină;
- 40 g amidon alimentar;
- 1 praf de copt;
- ½ linguriţă scorţişoară;
- 1 lingură ness;
- 1 borcan (700 ml) cireşe;
- 750 g frişcă;

Preparare:
Se bat ouăle şi trei linguri cu apă rece. Apoi, se adaugă treptat zahărul, zahărul vanilat şi sare, amestecând continuu. Se amestecă făina cu amidonul alimentar, praful de copt şi scorţişoara, se trec prin sită şi se adaugă la compoziţia de ouă, împreună cu nessul. Aluatul se toarnă într-o formă demontabilă pentru torturi, tapetată cu hârtie cerată. Se introduce în cuptorul încins şi se coace aproximativ 20 de minute. Se desprinde aluatul din formă şi se lasă să se răcească. Se scurg cireşele. Se taie blatul de două ori pe orizontală. Partea de jos a tortului se umple cu jumătate din cantitatea de cireşe, apoi se unge cu ¼ din cantitatea de frişcă. Se aşază partea din mijloc a blatului deasupra şi se repetă procedeul. Se acoperă cu partea superioară a blatului. Apoi se unge tortul cu restul de frişcă. Se ornează cu ciocolată rasă, frişcă şi cireşe.

joi, 24 decembrie 2009

Fie ca magia sfintelor sărbători să vă călăuzească paşii pe drumul dragostei, iar îngeraşii Domnului să vă strecoare în suflet stropi de bunătate, picuri de iubire, lacrimi de fericire şi bucurii, iar viaţa să vă fie îndrumată pe cărarea fericirii şi a pioşeniei creştine! Sărbători fericite tuturor!

luni, 14 decembrie 2009

Prăjitură cu afine

Ingrediente:
- 700 g afine (borcan);
- 200 g brânză de vaci;
- 2 ouă;
- 6 linguri ulei;
- 150 g zahăr;
- 400 g făină;
- 1 plic praf de copt;
- un praf de sare;
- 2 plicuri zahăr vanilat;
- 1 gălbenuş;
- 2 linguri lapte;
- 1 lingură zahăr candel.

Mod de preparare:
Lăsaţi afinele să se scurgă. Amestecaţi brânza de vaci, ouăle, uleiul şi 100 g de zahăr. Adăugaţi făina, praful de copt şi sarea. Frământaţi coca cu mixerul, apoi întindeţi-o pe o suprafaţă plană şi presăraţi zahărul vanilat. Preîncălziţi cuptorul. Adăugaţi afinele pe toată suprafaţa aluatului şi rulaţi pe lungime. Tăiaţi melcişori de dimensiuni egale şi aşezaţi-i într-o formă unsă cu unt. Amestecaţi gălbenuşul cu laptele şi ungeţi prăjitura, apoi presăraţi deasupra restul de zahăr. Introduceţi forma la cuptor pentru aproximativ 60-70 de minute. Lăsaţi prăjitura să se răcească şi presăraţi zahăr candel.

luni, 7 decembrie 2009

Istoria vinului

Vinul este una dintre primele creaţii ale umanităţii; cultura viţei de vie şi a vinului se interferează cu istoria omenirii de aproape 7000 de ani. Acestora li se datorează şi descoperirea primelor reacţii chimice, fermentarea şi oxidarea. Strugurele este singurul fruct cu un conţinut bogat de zahăr şi suc abundent care are tendinţa naturală de a fermenta.
Arheologii apreciază că la început viţa de vie a fost "sălbatică", cultivarea ei a fost făcută cu aproape 7000 de ani în urmă, iniţial în Caucaz, apoi, în partea dintre Turcia, Georgia şi Armenia de astăzi. Din contră, alţi specialişti apreciază că viţa de vie a apărut acum 9000 de ani Î.Hr., în Asia Mică. Nu se ştie exact ce şi cum.
Descoperirile arheologice atestă originea viţei de vie şi a vinului în marile culturi ale Greciei şi Romei, în vechiul Egipt au fost identificate înscrieri pe ulcioare, care menţionau anul, via şi producătorul, adică elementele unei prime etichete.
Se ştie că, pentru prima oară, babilonienii au promulgat legi prin care au reglementat modul de exploatare al unui "boutique" de vinuri.
Din totdeauna vinul a fost prezent la sărbători, la ceremonii religioase, ca medicament şi/sau antiseptic şi, nu în ultimul rând, ca aliment furnizor de elemente nutritive. Atenţia şi importanţa ce au fost acordate vinului de-a lungul timpurilor a fost marcată şi de zeii vinului şi viei cum ar fi: Dionysos la greci, Bachus la romani, Gestin, Pa-gestin-dug şi Nin-kasi (dama fructului care îmbată) la sumerieni şi chiar Hristos care a spus "eu sunt adevărata viţă de vie".
Cele mai vechi regiuni viticole cunoscute sunt cele ale Mediteranei antice. Egipteni, sumerieni şi romanii au dat la vremea respectivă un nume viilor lor şi au discutat pentru a cunoaşte care sunt cele mai bune podgorii. Biblia menţionează că ţara Canaan (Fenicia şi Siria) era celebră pentru vinul său. Vechiul testament face numeroase referiri la viţa de vie. Romanii au definit cu grijă cele mai bune podgorii italiene: Falerne - la sud de Roma, Domeniul lui Faustus era apreciat pentru cele mai bune vinuri la vremea respectivă. Urmau vinurile de Alba cultivate pe colinele Albani de astăzi. Pompei era cunoscut ca un mare port vinicol al Italiei romane.
Romanii apreciau în mod deosebit vinurile din acea vreme, provenite din Spania, Grecia, Franţa, precum şi pe cele de pe valea Rinului şi din regiunile dunărene.
În evul mediu, când Europa a ieşit din vremurile "tulburi", mănăstirile şi catedralele deţineau în jurul lor importante suprafeţe cu viţă de vie, pe care călugării au continuat să le amelioreze, au selecţionat cele mai bune plante, au experimentat tăierea, au studiat solul, au ales amplasamente ferite de îngheţ pe care să se producă struguri bine copţi, ceea ce le-a permis să producă cantităţi de vin, nu numai pentru ritualul religios ci şi pentru vânzare. Extinderea suprafeţelor cu viţă de vie a dus nemijlocit la sporirea cantităţilor de vin produse şi implicit la înflorirea comerţului cu vinuri şi apariţia unor drumuri comerciale şi flote ale vinului.
Tot în evul mediu, vinul nu era pentru om un produs de lux, ci o necesitate, mai ales în acele vremuri când apa nu era potabilă, adesea impură, periculoasă, în acest context, vinul se amesteca cu apă pentru a deveni potabilă, ceea ce îi conferea vinului şi rolul de antiseptic în medicina rudimentară a epocii.
Spre sfârşitul secolului al XVH-lea apare cererea pentru vinurile bune sub aspect calitativ şi al prezentării estetice, adică ceea ce cunoaştem astăzi sub denumirea de vinuri de "calitate" (grand vins).
Pentru a răspunde acestor cerinţe, în jurul anilor 1660, Arnaud de Pontac, preşedintele parlamentului din Bordeaux, demarează cercetările pentru a produce noile tipuri de vinuri, de calitate, la preţuri evident mai ridicate, prin metode devenite cu timpul curente, dar cu o selecţie mai atentă, vinificare riguroasă, învechire în pivniţă şi un randament mai mic.
Cu toate acestea, în anul 1860 apare în Franţa flagelul "filoxerei" care distruge majoritatea viilor din Europa. Soluţia de remediere se găseşte după aproape 40 de ani, când se grefează soiurile de viţă de vie pe port-altoi american imuni la filoxeră. Acestei tragedii i se mai adaugă apariţia a două boli, oidium şi mildiou, boală parazitară specifică la viţa de vie, cartofi şi alte plante.
La începutul secolului al XX-lea cultura viţei de vie cunoaşte un nou avânt, consumul de vin din Europa înregistrează creşteri importante, mai ales după primul şi cel de al doilea război mondial, când vinurile provenite din Orient şi Africa de Nord sunt de calitate foarte modestă, în aceeaşi perioada cultura viţei de vie se extinde considerabil în ţările din "lumea nouă": coasta de vest a Statelor Unite, Australia, Africa de Sud şi NouaZeelandă.
Situaţia creată după filoxeră şi criza de după cel de al doilea război mondial au impus căutarea unor soluţii pentru adoptarea unei legislaţii vini-viticole coerente, privind cultura viţei de vie, producerea şi învechirea vinului, comercializarea acestuia şi în mod deosebit pentru combaterea fraudei, în sensul înlăturării şi combaterii practicilor nepermise, respectiv vânzarea vinurilor ordinare ca vinuri de calitate, de marca.
În acest context, ştiinţa a început să joace un rol important prin realizarea unor programe de cercetare privind cultura viţei de vie, vinificarea, fermentarea şi învechirea vinurilor în pivniţă, ceea ce a favorizat controlul asupra randamentului şi a calităţii vinurilor. Toate acestea au făcut, ca în paralel, consumul vinului să devină în toată lumea un fenomen la modă.
La sfârşitul secolului XX se constată prezenţa pe piaţa mondială a vinurilor de calitate produse atât de ţările europene cu veche tradiţie cât şi de noile ţări producătoare de vinuri, în detrimentul vinurile de calitate modestă, cu preţuri scăzute.
Preţul vinului şi cantităţile produse au cunoscut fluctuaţii majore de-a lungul istoriei, în funcţie de cerere şi ofertă, în general, vinurile de calitate au avut preţuri constante, cu o uşoară tendinţă de creştere, faţă de vinurile ordinare care au avut preţuri fluctuante.
Alegerea vinurilor, deşi în final este o chestiune de gust, se face de consumatorul de vin, dintr-o gamă sortimentală foarte variată, cu provenienţă din toate ţările lumii. De aceea, amatorul de vin trebuie să ştie, în funcţie de vinul pe care-l doreşte, să citească şi să interpreteze corect informaţiile furnizate de eticheta de pe sticlă, mai ales atunci când este vorba de o ofertă de calitate pentru o anumită ocazie sau de o ofertă obişnuită, zilnică. Raportul calitate / preţ trebuie avut întotdeauna în vedere la alegerea unui vin. Nu trebuie neglijate informaţiile referitoare la originea vinului, felul vinului, soiul de struguri din care este obţinut, tehnologia de vinificare, vârsta şi principalele caracteristici prezentate şi identificate prin degustare.