Chec cu fructe confiate

Ingrediente:
- 350 g făină;
- 200 ml ulei;
- 150 ml lapte;
- 200 g zahăr;
- 7 ouă;
- 10 g praf de copt;
- sare, zahăr vanilat, esenţă de lămâie;
- 1 lămâie;
- fructe confiate.
Preparare:
Se răzuie lămâia. Se tapetează forma cu unt şi făină. Se bat albuşurile spumă cu un praf de sare, apoi se adaugă zahărul şi zeama de lămâie şi se bat până se întăresc din nou. Se adaugă gălbenuşurile, uleiul, laptele, esenţa, vanilia şi fructele confiate. Se amestecă cu telul de câteva ori, apoi se adaugă făina şi praful de copt. Se amestecă lejer până când se încorporează toate ingredientele. Compoziţia se răstoarnă în formă şi se introduce la cuptor pentru 30-40 de minute.

Somn cu roşii

Ingrediente:
- 1,5 kg somn;
- 150 ml ulei;
- 800 g roşii în bulion;
- pătrunjel verde;
- sare, piper.

Preparare:
Se spală si se condimentează peştele. Roşiile se toacă cubuleţe. Pătrunjelul se toacă mărunt.
Bucăţile de peşte unse cu 50 ml de lei se aşează într-o tavă şi se introduc la cuptor, circa 15 minute. Roşiile se înăbuşă în restul de ulei, se adaugă sare şi piper. Sosul format se toarnă peste peşte şi se introduce tava la cuptor pentru încă 10 minute. Preparatul se serveşte cald, cu pătrunjel verde deasupra.

Tort cu cremă de vanilie şi cacao

Ingrediente:
Blat: - 6 ouă;
- 140 g zahăr pudră;
- 150 g făină;
- 30 ml ulei;
- 1 praf de copt;
- un praf de sare.
Cremă: - 500 ml lapte;
- 120 g zahăr;
- 2 pacheţele cu praf de budincă de vanilie;
- 500 g unt;
- 2 linguri cacao;
- 50 ml lichior.
Decor: - 50 g migdale decojite tocate.

Preparare:
Se separă ouăle, se bat mai întâi albuşurile cu un praf de sare şi după ce încep să se transforme în spumă se adaugă 100 g de zahăr şi se bat în continuare până se obţine o spumă tare. Cu celelalte 40 g de zahăr se amestecă gălbenuşurile şi se freacă până se obţine o cremă spumoasă pe care o adăugăm în spuma de albuş. La final se adaugă făina cernută cu praful de copt şi uleiul. Se toarnă compoziţia într-o formă de tort cu diametrul de 26 cm şi se introduce la cuptor la foc potrivit timp de 45 de minute. Se prepară budinca din lapte, zahăr şi praful de budincă, după ce a fiert se lasă să se răcească. Untul se taie în bucăţi mici şi se lasă să se înmoaie la temperatura camerei. După ce s-a înmuiat se mixează până se obţine o spumă. În spuma de unt se adaugă puţin câte puţin din cantitatea de budincă. Se bate cu mixerul timp de 5 minute până se obţine o cremă fină. După ce s-a copt şi răcit blatul, se taie în trei pe orizontală. Se împarte crema în trei, o parte se opreşte pentru decor, iar în altă porţie de cremă se adaugă cacao. Se pun cremele în două seringi de ornat şi se pune pe blatul de jos rânduri concentrice de cremă de vanilie şi cremă cu cacao. Blatul din mijloc se stropeşte cu lichior repetându-se operaţiunea anterioară. Se acoperă tortul cu crema de vanilie oprită, iar lateralele se ornează cu migdale.

Grădina mea…

Dafinul (Laurus nobilis)

Moduri de întrebuinţare: frunzele, proaspete şi uscate.
Origine: Dafinii sunt originari din Asia Minor, fiind răspândiţi în întreaga regiune mediteraneeană, din Turcia până în Spania, dar şi în Maroc. Este cultivat în Statele Unite şi în regiunile sud-vestice din fosta Uniune Sovietică.
Proprietăţi: copacul, cu frunze mereu verzi, poate creşte până la 15 metri înălţime. Copacul care este cultivat va trebui să fie foarte bine curăţat de crengi pentru a se putea recolta necesarul de frunze şi rămurele. De fapt, mulţi îl curăţă atât de bine încât ajunge să semene cu o tufă. Copacul are flori alb-gălbui, din flori se dezvoltă boabele albastru-negre mari cât alunele. Sunt folosite la lichioruri şi balsamuri. Frunzele, de un verde închis pe faţă, iar pe spate verde-deschis, sunt culese manual şi uscate la umbră. Au o formă lanceolată şi sunt pieloase.
Mitologie: frunzele de dafin sunt menţionate într-un document sumerian, scris în cuneiforme, vechi de 7000 de ani. Cununile de laur erau considerate simboluri ale victoriei la „box”. Comandanţii romani erau împodobiţi cu ghirlande din frunze de laur după câştigarea unei bătălii. Pentru greci, frunzele de laur erau sfinte, fiind oferite ca ofrandă zeului Apollo. Grecii foloseau frunzele de laur şi în alt scop: preotesele de la templul din Delphi spuneau profeţiile ţinând o frunză de dafin în gură. Frunzele de dafin, dacă sunt consumate în cantităţi mari, induc stări de transă şi tulburări mentale. Carol cel Mare recomanda ca frunzele de laur să fie folosite drept medicamente şi condimente. Mulţi specialişti în ierburi din Evul Mediu atribuiau dafinului proprietăţi energizante pentru stomac şi rinichi. Mai mult decât atât, frunza de dafin era considerată un medicament contra ciumei.
Uz medicinal: esenţele şi balsamurile din dafin sunt folosite extern, pentru tratarea reumatismului şi împotriva insectelor. Utilizat extern, uleiul extras din boabele dafinului vindecă entorsele şi contuziile. Aplicat extern, dafinul este recomandat pentru bebeluşii care suferă de balonare. Frunzele de dafin au de asemenea, proprietăţi antibacteriene.
Sfaturi pentru gătit: frunzele întregi îşi degajă întreaga aromă dacă sunt zdrobite sau tocate. Frunzele de dafin trebuie întotdeauna gătite împreună cu mâncarea pentru a-şi lăsa toată aroma. Crestarea frunzelor intensifică aroma. Frunzele de dafin se combină excelent cu ienupărul, piperul negru şi seminţele de muştar.
Aromă: gustul frunzei de dafin este iute, aromat, condimentat şi uşor amar. Frunzele verzi sunt foarte amare.
Întrebuinţare: tot ce este amar se potriveşte cu dafinul: aspicurile cu carne şi aspicul de cotlet, varza acră, sfecla murată, castraveciorii muraţi, legumele murate, fasolea verde murată, tomatele verzi şi heringii. Dafinul se asociază bine cu carnea de vacă, de vânat, cu marinatele de peşte, mâncărurile de cartofi, fripturile şi cu toate sosurile închise la culoare pentru fripturi, tocăniţele de carne, gulaşurile şi mâncărurile de legume cu sosuri groase.
Cumpărare/păstrare: frunzele uscate de dafin se găsesc la orice supermarket bine aprovizionat. Cu puţin noroc, frunzele proaspete de dafin se găsesc în pieţe în timpul verii. Frunzele de bună calitate sunt fără tulpină, verzi, uscate, în stare bună. O frunză spartă de dafin îşi pierde repede aroma. Frunzele de dafin trebuie păstrate într-un loc uscat şi întunecos. Frunzele proaspete pot fi păstrate în compartimentul de legume din frigider săptămâni întregi.
Sursa: Dicţionarul Dumont de condimente

Mobilier pentru bucătărie

Sursa: www.mobilalux.ro

Torta del Rio

Ingrediente:
Blat:
- 400 g biscuiţi;
- 200 g unt topit;
- 3 linguri cacao.
Cremă:
- 10 foi gelatină;
- 500 g brânză de vaci;
- 1 plic zahăr vanilat;
- 3 linguri suc de lămâie;
- 60 g zahăr pudră;
- 400 ml frişcă;
- 3 fructe de mango.

Preparare:
Se zdrobesc biscuiţii; se frământă cu unt şi cacao. Se încrustează pe fundul unei forme de tort. Se dă forma la frigider aproximativ 60 de minute. Se înmoaie gelatina în apă rece. Se amestecă brânza cu zahărul vanilat, sucul de lămâie şi zahărul pudră. Se topeşte gelatina la foc moale; se înglobează mai întâi în 2 linguri cremă de brânză şi apoi în restul de cremă. Când compoziţia începe să se întărească, se înglobează frişca bătută. Se aşază crema pe tort şi se dă la frigider 3 ore. Se ornează cu felii de mango.

Fursecuri cu rahat

Ingrediente:
- 250 g unt;
- 250 g zahăr;
- 450 g făină;
- 8 gălbenuşuri;
- vanilie, esenţă de rom, coajă de lămâie rasă, rahat;
- 1 praf de copt.

Preparare:
Se alifiază untul cu zahărul şi se adaugă gălbenuşurile. Se adaugă aromele şi făina amestecată cu praful de copt, se amestecă lejer. Se lasă la rece aproximativ 60 de minute. Se formează fursecurile şi se adaugă rahatul deasupra. Se introduc la cuptor până capătă o culoare rumenie.

Trăistuţe cu mere şi stafide

Ingrediente:
Aluat:
- 50 g drojdie;
- 50 g zahăr;
- 200 ml lapte;
- 500 g făină;
- 100 g unt;
- 1 linguriţă coajă rasă de lămâie;
- sare, scorţişoară.
Umplutură:
- 50 g stafide;
- 1 lingură rom;
- 500 g mere acrişoare;
- 2 linguri suc de lămâie;
- 50 g zahăr;
- 2 linguri lapte;
- zahăr pudră pentru decor.

Preparare:
Se sfărâmă într-un bol drojdia şi se adaugă 100 ml lapte cald şi o linguriţă zahăr. Se acoperă cu un prosop de bucătărie şi se lasă la crescut într-un loc cald, timp de 15 minute. Se cerne făina într-un castron mai mare, se face o adâncitură în mijloc şi se toarnă în această amestecul crescut. Se adaugă bucăţelele de unt împreună cu zahărul rămas, coaja de lămâie şi câte un praf de sare şi scorţişoară. Se frământă bine cu restul de lapte şi se lasă la crescut 30 de minute. Stafidele se spală în apă fierbinte, se scurg, se pun într-un bol mic şi se toarnă deasupra romul. Se cojesc merele, li se scoate cotorul şi se taie în cubuleţe. Se călesc merele alături de sucul de lămâie, 1 praf de scorţişoară şi stafidele cu rom, timp de 5 minute, apoi se lasă la răcit. Se preîncălzeşte cuptorul. Se frământă aluatul, se întinde şi se taie în pătrate. Se pune pe fiecare pătrat o lingură cu umplutură, se îndoaie toate colţurile şi se apasă uşor în centru. Se pun trăistuţele într-o tavă undă şi se lasă 10 minute la crescut. Se ung trăistuţele cu cele 2 linguri cu lapte, apoi se coc aproximativ 20 de minute. După ce se răcesc se presară deasupra zahăr pudră.

Mobilier pentru bucătărie

Sursa: http://www.franco.ro/

Aripioare de pui cu cuş-cuş

Ingrediente:
- 8 aripioare;
- 200 g cuş-cuş;
- 2 roşii;
- 1 ardei;
- 1 ceapă;
- pătrunjel;
- 50 ml ulei;
- sare, piper, boia dulce.

Preparare:
Se pune uleiul la încins, se adaugă ceapa tăiată mărunt şi aripioarele, se condimentează cu sare, piper şi boia, se pune capacul pentru înăbuşire. După câteva minute se adaugă ardeiul tăiat felii şi roşiile decojite şi tăiate cubuleţe. Se lasă să fiarbă cu capacul pus. Separat se pune la fiert cuş-cuş-ul. Se serveşte cu pătrunjel tocat deasupra.

Istoria ciocolatei

Istoria ciocolatei începe o dată cu descoperirea Americii. Când Cristofor Columb s-a întors din a patra lui călătorie în Lumea Nouă a adus regelui Ferdinand şi reginei Isabela boabe de cacao. În timpul invaziei în Mexic a lui Herny Corty, în 1519, indienii azteci au fost găsiţi folosind boabe de cacao în prepararea unei băuturi regeşti, numită chocolatle, adică „lichid fierbinte“. Considerau că această băutură era „mâncarea zeilor“. Chocolatle era foarte amară, drept pentru care Corty şi însoţitorii lui au emis ideea îndulcirii ei cu trestie de zahăr. Tot ei au luat aceasta băutură în Spania şi au îmbunătăţit-o, punându-i scorţişoară şi vanilie. Au decis că băutura are gust mai bun dacă este servită fierbinte. Noua băutură de ciocolată a prins foarte bine, mai ales la aristocraţii spanioli. Spaniolii au început să planteze cacao în coloniile lor dând naştere unei afaceri prospere. Ei au ţinut secretă această industrie multe sute de ani, dar nişte călugări spanioli au lăsat până la urmă secretul să scape, secretul ajungând în Franţa, după ce o prinţesă din Spania s-a căsătorit cu unul dintre regii francezi. Această băutură s-a răspândit repede în Europa şi în 1657 a apărut una dintre cele mai faimoase case englezeşti de ciocolată. În 1828 au apărut tehnici mecanizate de măcinare a boabelor de cacao (presa pentru boabele de cacao), care au dus la scăderea preţului ciocolatei. Datorită acestei prese a fost îmbunătăţită şi băutura din cacao, deoarece prin presare era stoarsă grăsimea pe care o conţineau boabele de cacao. În secolul XIX au avut loc două mari revoluţii în istoria ciocolatei: o companie engleză a produs prima ciocolată solidă, iar în 1876 elveţianul Daniel Peter a introdus laptele în ciocolată şi a creat un produs care şi astăzi aduce bucurie: ciocolata cu lapte.
În America a avut mare succes şi s-a dezvoltat foarte repede. În 1765 a apărut prima fabrică de ciocolată. Ciocolata a făcut parte din raţia soldaţilor americani încă din timpul celui de-al doilea război mondial şi este nelipsită din dieta astronauţilor.
Ciocolata nu este doar un dulce delicios, preferat de milioane de copii şi adulţi. Înainte ca frumoasele cameriste ale hotelurilor de lux să pună cuburi de ciocolată învelite în hârtie colorată pe pernele din apartamentele nupţiale, ciocolata a avut numeroase întrebuinţări... ezoterice. Boabele de cacao, care au apărut în pădurile din America Centrală, au fost folosite, în jurul anului 1000, ca monedă pentru plata taxelor către azteci. Însă cacaoa era cultivată în această regiune de câteva mii de ani. Pe lângă faptul că boabele erau întrebuinţate pe post de monedă de schimb, ele mai erau folosite şi pentru prepararea unei băuturi magice, destinată numai bărbaţilor din familiile regale.
Sursa: http://www.elady.ro/

Inel cu portocale şi scorţişoară

Ingrediente:
Aluat:
- 1 ou;
- 150 g brânză de vaci;
- 6 linguri lapte;
- 6 linguri ulei;
- 1 plic zahăr vanilat;
- 75 g zahăr;
- sare;
- 300 g făină;
- 1 plic praf de copt.
Umplutură:
- 200 g gem portocale;
- 1 lingură rasă cu scorţişoară.
Glazură:
- 50 g zahăr pudră;
- 1 lingură lichior sau suc de portocale.

Preparare:
Se preîncălzeşte cuptorul. Se separă albuşul de gălbenuş. Se amestecă bine albuşul cu brânza, laptele, uleiul, zahărul, zahărul vanilat şi 1 praf de sare. Se amestecă făina cu praful de copt, apoi se cerne peste amestecul anterior. Se frământă bine aluatul şi se întinde. Pentru umplutură se amestecă bine gemul cu scorţişoara, apoi se întinde peste aluat. Se rulează pe lungime. Se unge forma cu unt. Se aşează aluatul în vas şi se unge cu gălbenuşul rămas. Se introduce în cuptor şi se coace aproximativ 30-40 de minute. Se lasă prăjitura la răcit. Se amestecă zahărul pudră cu lichiorul (sucul de portocale) şi puţină apă, se toarnă peste prăjitură şi se lasă să se răcească.

Mic ghid despre ceai

Origine geografică disputată: în funcţie de sursă, ea este plasată în Assam (India), în China, Japonia, Myanmar (Birmania) sau „în apropierea graniţei chino-vietnameze” (Yunnan). Condiţiile climatice favorabile culturilor de ceai sunt cele oferite de climatul tropical: căldură, umezeală, ploi frecvente şi abundente. Arborele de ceai, necultivat, poate atinge nouă metri înălţime, însă în cadrul fermelor, este menţinut, prin tăiere, la o înălţime confortabilă pentru cules de 60-125 cm. Frunzele tinere au pe suprafaţa lor un puf argintiu, foarte apreciat în cadrul unor ceaiuri de calitate. Florile sunt mici, albe şi rare.
Peste 2000 de tipuri de ceai
Printre componenţii chimici care îi conferă puterea, aroma şi chiar efectele psihologice, se numără cafeina, taninul şi uleiurile esenţiale (volatile). Următoarele procente sunt rezultate în urma analizei ceaiului negru: cafeină – 3%, tanin – 10%, uleiuri esenţiale – 0,75%. Ceaiul verde conţine doar 5% tanin. Deşi provin din frunzele aceleaşi plante, prin diferite metode de preparare, prelucrare, aromare şi prin cultivarea în zone diferite, astăzi există peste 2000 de tipuri de ceai. Dacă iniţial toată prelucrarea frunzelor de ceai se realiza manual, o dată cu industrializarea şi cu necesităţile rentabilităţii, maşinile au preluat o mare parte din operaţii. În prezent doar varietăţile de ceai foarte fine şi delicate şi foarte scumpe mai sunt prelucrate integral manual.
Ceaiul alb
Acesta se produce din frunzele tinere, încă nedeschise, care sunt acoperite cu un puf argintiu sau cu perişori argintii. Prelucrarea se realizează în doar doi paşi: tratarea cu aburi şi apoi uscarea. Absenţa etapelor de pre-uscare, rulare şi oxidare lasă frunzele intacte, astfel încât perişorii şi puful argintiu sunt vizibili, ceea ce conferă aspectul specific, argintiu, al ceaiului alb. Când este infuzat, ceaiul alb are o culoare de un galben pal şi un gust delicat, cu o aromă proaspătă. Cele mai populare ceaiuri albe sunt White Peony (în chineză „Pai Mu Tan” sau „Bai Mudan”) şi Silver Needle.
Ceaiul verde
Ceaiul verde este prelucrat în aşa fel încât să îşi păstreze proprietăţile curative şi să îşi conserve substanţele naturale şi active din frunzele proaspete ce vor fi eliberate doar în momentul infuzării. După culegere, frunzele de ceai sunt supuse procesului de stafidire. În etapa următoare sunt rulate, iar acest proces le oferă individualitate. Frunzele devin spiralate, ondulate sau sferice. Rularea permite îmbibarea întregii plante cu sucurile şi uleiurile volatile conţinute de membrană şi ajută la eliberarea substanţelor naturale în timpul fazei de infuzare. În unele variante de prelucrare, între etapa de stafidire şi cea de rulare, are loc o etapă de aburire. În cea finală, frunzele sunt uscate cu ajutorul căldurii, proces care le împiedică să se oxideze. Astfel se păstrează parfumul, aromele naturale şi culoarea verde iniţială.
Ceaiul oolong sau semi-fermentat
Este produs aproape exclusiv în China şi Taiwan şi se situează între ceaiul verde şi ceaiul negru. Este un ceai tare, produs din frunze mai mari şi mai mature. Imediat după culegere, frunzele sunt întinse la soare pentru a se usca, apoi sunt puse în coşuri de bambus şi scuturate bine pentru a le strivi marginile. Sunt din nou întinse la soare pentru a se usca. Suturarea şi uscarea sunt repetate de mai multe ori, astfel încât marginile strivite ale frunzelor încep să devină roşii, în timp ce mijlocul rămâne verde. Gradul de fermentaţie depinde de tipul de ceai oolong şi variază între 20% pentru un oolong „verde” până la 60% pentru oolong clasic de Formosa. Odată ce s-a atins gradul dorit de oxidare, procesul este oprit imediat prin coacerea în tăvi, ceea ce permite creşterea timpului de depozitare şi conservare a calităţilor ceaiului.
Ceaiul negru
În cazul ceaiului negru, procesul de fermentaţie este lăsat să se desfăşoare până la capăt; este secretul care îi conferă culoare şi aroma caracteristice. După culegere, frunzele sunt aşezate în rafturi de lemn şi lăsate să se usuce pentru 12-18 ore. În urma (pre)uscării, frunzele pierd mult din umezeala iniţială şi permit astfel rularea lor. În timpul rulării, membrana frunzelor se rupe, iar sucurile şi uleiurile esenţiale din frunză îmbibă întreaga plantă. După rulare, frunzele sunt întinse într-o încăpere rece şi umedă, pentru a fi supuse procesului de oxidare. În această etapă, frunzele capătă culoarea neagră, iar sucul plantei, amar iniţial, devine mai moale şi mai aromat. Procesul de oxidare se opreşte când gustul şi „buchetul” este pe deplin dezvoltat. Sucul plin de arome ce apare în procesul de fermentaţie rămâne pe suprafaţa frunzelor până în momentul în care este „activat” de expunerea la apă fierbinte. În ultima etapă, frunzele sunt sortate după mărime. În procesul de prelucrare, multe frunze sunt mărunţite sau măcinate şi, astfel, produsul final poate fi constituit din frunze întregi, mărunţite sau chiar măcinate, sub formă de „praf”. Deoarece timpul de infuzare se măreşte o dată cu creşterea dimensiunii frunzelor, ceaiul se sortează în loturi cu frunze de dimensiuni apropiate.