Proprietăţile curative ale laptelui sunt cunoscute din cele mai vechi timpuri: era recomandat, de exemplu, celor afectaţi de tuberculoză. Una dintre proteinele ce intră în compoziţia laptelui (globulina) are acţiune dezinfectantă (aşa-numitul „leac al bunicii” – spălarea ochilor cu lapte în caz de conjunctivită). O cană de lapte băută înainte de culcare reduce secreţiile gastrice şi are un efect calmant asupra întregului organism. După o activitate fizică intensă, medicii danezi recomandă un pahar de lapte degresat, simplu sau cu ciocolată. Proteinele şi hidranţii de carbon pe care le conţin aceste băuturi contribuie la creşterea masei musculare.
Cosmetica de acasă – în Roma antică, laptele de măgăriţă era considerat foarte eficace în combaterea ridurilor. Pompeea, soţia lui Nero, se îmbăia în lapte, iar în timpul călătoriilor o însoţeau 500 de măgăriţe. Învăţatul Avicenna susţinea că laptele „scoate petele urâte de pe piele” şi că, dacă se bea lapte îndulcit, tenul devine mai luminos. Iată de ce măştile pentru ten se fac, şi astăzi, pe bază de lapte sau de smântână.- dacă tenul vostru are porii măriţi, spălaţi-vă faţa, dimineaţa şi seara, cu lapte sau cu o soluţie de lapte diluat cu apă;
- în cazul arsurilor de soare, puneţi comprese cu lapte rece pe locurile înroşite;
- în caz de eczeme se recomandă spălături, înfăşurări şi comprese cu lapte;
- dacă la trezire observaţi că aveţi pleoapele umflate, este bine să puneţi pe ochii închişi mici tampoane de vată înmuiate în lapte rece – se ţin 5 minute;
- scăpaţi de pungile de sub ochi punând pe pomeţii obrajilor câteva cubuleţe de lapte îngheţat;
- pielea aspră a mâinilor devine catifelată dacă le spălaţi în fiecare seară cu lapte.
Cât lapte să bem? Laptele conţine aminoacizi importanţi. Necesarul zilnic de metionină, de exemplu, e acoperit de o jumătate de pahar de lapte. Conţine şi multe săruri minerale: unui adult i-ar fi suficient să bea 300 ml, iar unui copil, 0,5 l pe zi. E bogat şi în vitamine. Necesarul zilnic de vitamina A (1 mg) ar fi asigurat de 4 l de lapte (0,24 mg/l), iar pentru a acoperi necesarul de vitamina D, ar trebui să bem… o găleată plină (necesarul pe zi este de 25 mg, iar un litru conţine 1,5 mg). Vitamina C se descompune în timpul prelucrării termice. Într-o cantitate mai mare se găseşte vitamina B12 (7,5 mg la un necesar pe zi de un mg). Acesta este motivul pentru care s-a trecut la prepararea unui lapte specializat, cu diverse adaosuri de vitamine.
Bun şi consistent – prima expertiză a laptelui s-a făcut în Roma antică. La intrarea în oraş, străjerul introducea tăişul sabiei în bidonul cu lapte: dacă picăturile de lapte se scurgeau încet, însemna că laptele nu a fost îndoit cu apă. Ni s-a sugerat din copilărie că laptele este foarte bine asimilat în organism. Nu este întotdeauna aşa. Unii nu suportă deloc laptele, din care cauză nici nu le place. Dar, de fapt, ei nu-l consumă aşa cum ar trebui. Este bine de ştiut că laptele nu este o băutură, ci un fel de mâncare. De aceea nu trebuie să-l bem după o masă copioasă. Mai demult se spunea: „Să mâncăm nişte lapte”. Ajungând în stomac, sub acţiunea sucurilor gastrice acide, laptele se coagulează. Dacă stomacul este deja plin, laptele învăluie întreaga cantitate de alimente şi o izolează de sucurile gastrice. Astfel, mâncarea nu va putea fi digerată până când nu se digeră laptele. De aici şi senzaţia de greutate în stomac. Dar chiar această particularitate a laptelui ne salvează în cazul intoxicaţiilor: el învăluie alimentul alterat. Grăsimile din laptele de vacă devin în stomac lichide (ele se topesc la o temperatură de 280 C) şi de aceea se digeră mai uşor. Laptele de oaie este de 1,5 ori mai gras, acesta fiind motivul pentru care e digerat într-un timp mai lung. Cel mai uşor este asimilat laptele de capră, care are cele mai mici globule de grăsime.
După preferinţe – înainte de a fi comercializat, laptele este supus unei prelucrări minuţioase, cu scopul de a se distruge microorganismele. În funcţie de metodele de prelucrare, se obţin laptele pasteurizat şi cel sterilizat. Pasteurizarea poate fi de lungă durată (1/2 oră la 630 C), de scurtă durată (15 – 30 de secunde la 720 C) şi instantanee (la 850 C). Laptele sterilizat se prelucrează la o temperatură de 104 – 1200 C sau chiar 1400 C (prelucrare cu ultrasunete). La o astfel de prelucrare se păstrează vitaminele din lapte, de aceea este preferată. Dar, cu cât temperatura e mai ridicată, cu atât rămân cantităţi mai mici de calciu, proteine (albumină, globulină), se pierde „capacitatea laptelui de a se închega” (transformarea în brânzeturi).
Ingrediente:
Mod de preparare:
În partea mai îngustă, vei pune jumătăţi de pişcoturi. Aşezi pişcoturile şi pe margini, până acoperi cu ele întreaga formă. Pentru cremă, freci bine untul cu zahărul. 
Adaugi câte un gălbenuş şi, după fiecare ou, 
freci bine câteva minute, până se omogenizează toată compoziţia. Pui cacao amestecată 
cu lapte, zahărul vanilat, romul
şi albuşurile bătute spumă tare
şi amesteci uşor toată compoziţia, până se încorporează. Torni crema peste pişcoturi, până le acoperă integral.
Tai vârfurile pişcoturilor pentru a egaliza compoziţia. Presari apoi peste cremă restul de pişcoturi, fărâmiţate.
Dai la rece pentru două ore şi-l serveşti ornat cu frişcă şi alune. 
Ingrediente:
Mod de preparare:
Pieptul de pui se spală şi se toacă cubuleţe, apoi se condimentează cu curry, sare, piper, coriandru şi se lasă la macerat jumătate de oră. Se căleşte ceapa cu pieptul de pui, 
se adaugă treptat ciupercile, roşiile şi porumbul, se condimentează cu puţină sare şi se lasă pe foc până se pătrunde puiul. La final se adaugă mărarul şi pătrunjelul tocate mărunt. 
Ingrediente:
Adaugi oul bătut separat cu scorţişoara şi zahărul vanilat. 
Amesteci bine până la omogenizarea completă. Rupi ciocolată bucăţele şi o adaugi în aluat. 
Modelezi biscuiţii din aluat şi îi coci într-o tavă unsă. 
Îi scoţi din tavă după ce se răcesc. 
Sunt excelenţi la mic-dejun sau cină, alături de un pahar cu lapte sau o cană cu ceai.
Ca regulă generală, vinurile se servesc în sticle, care se deschid întotdeauna la masă, în momentul turnării în pahare.
Brânza proaspătă sau cea topită se servesc alături de un vin alb dulce, aromat, iar brânza de capră şi brânza de burduf merg cu vin alb sec. la desertul dulce, prăjituri sau fructe şi la brânzeturile fine, se poate servi alături un vin alb dulce sau vin alb vechi, de vinotecă. Tipuri de vinuri: ţinând cont de conţinutul de zahăr, vinurile se diferenţiază astfel: seci (până la 4g zahăr/litru), demiseci (între 4 şi 12g zahăr/litru), demidulci (între 12 şi 50g zahăr/litru), dulci (peste 50g zahăr/litru). Conţinutul de zahăr al vinului depinde de conţinutul de zahăr al strugurilor din recolta respectivă, lucru ce poate varia de la un an la altul, în funcţie de condiţiile climatice şi de tehnologia folosită. 
Culoarea vinului: la vinurile albe noi, culoarea poate fi: verde gălbui, galben-verzui (Aligote, Ferească regală), galben-pai (Grasă, Muscat Ottonel), iar la cele învechite culorile devin mai intense: galben-auriu, galben-portocaliu, chihlimbariu (Tămâioasă românească, Grasă de Cotnari). Învechirea vinurilor albe în butoaie duce la obţinerea unor nuanţe gălbui, iar aciditatea mai scăzută duce la obţinerea unor nuanţe aurii. Culoarea brun-gălbuie sau alb cenuşie pune în evidenţă semne de îmbolnăvire a vinului rezultate în urma contactului îndelungat cu aerul sau cu temperaturi ridicate, de peste 10-120C.
Ca regulă generală, cu cât un vin este mai dulce, cu atât el trebuie servit mai rece, iar vinurile mai tinere se servesc întotdeauna mai reci decât cele vechi. Nu trebuie uitat faptul că în timpul servirii, vinul se încălzeşte destul de repede în pahar. Astfel un vin servit la 80C într-o cameră cu temperatura de 180C, va ajunge la 10-120C după cel puţin 10 minute. Vinurile albe seci sunt întotdeauna servite fiind preventiv răcite. Temperatura optimă de servire a acestora este de circa 8-120C. Vinurile albe demidulce sunt servite la o temperatură de 6-80C. Vinurile albe mai extractive (corpolente), catifelate suportă temperaturi de 13-140C. Pentru răcire nu este indicată introducerea cuburilor de gheaţă în vinul din pahar.
Vinul alb are proprietăţi antiinflamatorii.Vinul alb conţine substanţe cu efect antiinflamator, mai ales dacă după zdrobirea boabelor de struguri, coaja a fost lăsată să fermenteze 18 ore alături de pulpa fructului. Date au fost prezentate de o echipă de specialişti din Israel, care au încercat să îmbunătăţească proprietăţile vinului alb, în contextul în care vinul roşu este cel care deţine cele mai multe recomandări. Cercetătorii au constatat că la ambele soiuri de vin, calităţile se regăsesc în coaja boabelor de struguri, însă vinul alb este obţinut, de cele mai multe ori, prin separarea acesteia de miezul fructului.
Se pune la prăjit şi se scoate pe hârtie absorbantă. 
Se fierb legumele 
şi orezul,
fiecare separat, se scurg şi se sotează într-o tigaie cu puţin ulei de măsline, sare şi curry. 
Se serveşte împreună cu un vin alb sec.
Descrierea plantei şi cultivarea: este un arbust căţărător, peren. Crengile sunt solide, se caţără şi se ramifică pe punctele de sprijin. Frunzele sunt late, ascuţite la bază, puternic striate. Florile sunt în formă de deget, cu multe protuberanţe mici; frunzele au mărimi variabile. Fructele sunt ovoide sau sferice, de culoare roşu aprins când sunt coapte. Seminţele sunt, de obicei, de formă sferică.Se cultivă în zonele tropicale, foarte calde şi umede. Piperul roşu creşte în copacii de piper brazilieni în toată America de Sud. 
Descrierea condimentului: condimentul este fructul plantei piper nigrum, numit bob de piper.Piperul este unicul condiment ale cărui fructe sunt comercializate în patru versiuni diferite. Ele pot fi procesate astfel ca să dea varietăţile de piper alb, negru, verde şi roşu. Alegând timpul recoltării şi metoda de post procesare, toate cele patru varietăţi pot fi, teoretic, obţinute de la aceeaşi plantă de piper.
Piperul roşu este un produs relativ rar şi este considerabil mai iute şi mai aromat decât piperul verde, combinând iuţeala matură a piperului negru cu aroma deosebită a piperului verde. Piperul roşu nu trebuie confundat cu piperul roz, care provine de la o plantă cu totul diferită şi care are iuţeala şi aroma slabă.Deşi există pe piaţă toate cele patru variante de piper, cel negru domină de departe producţia şi consumul. Piperul roşu aproape ca nu are importanţă, fiind mai mult o curiozitate exotică. 
Pregătire şi depozitare: cel mai bine este ca piperul să fie cumpărat sub formă de boabe, piperul proaspăt măcinat fiind de departe superior celui pudră. Boabele întregi îşi păstrează calităţile pe timp nedefinit, dar îşi pierd în timp aroma şi iuţeala când sunt măcinate. Boabele se păstrează cel mai bine în containere închise ermetic, la adăpost de lumină şi umezeală.
Ingrediente:
, se amestecă cu carnea tocată, 
apoi se călesc într-o tigaie cu ulei,
iar când sunt aproape gata, se adaugă condimentele şi ceapa verde tocată fin.
Tăiţeii scurşi 
se amestecă cu compoziţia de carne, se aşează totul într-un vas termorezistent, se rade caşcavalul pe deasupra, apoi se introduce vasul în cuptorul încins la 1800C pentru circa 15 minute.