Ca regulă generală, vinurile se servesc în sticle, care se deschid întotdeauna la masă, în momentul turnării în pahare.Când se beau vinuri albe?! Aperitivele, moluştele, racii, stridiile, melcii, fructele de mare, ficatul de raţă sau de gâscă, pastele, sosurile albe se servesc cu vin alb sec. legumele şi specialităţile picante se servesc tot cu vin alb, dar mai uşor. Peştele şi carnea de pui se servesc cu vin alb sec sau demisec. Carnea de pasăre de vânat are nevoie de un vin elegant şi fin. una din cele mai reuşite combinaţii este cea de brânzeturi cu vin.
Brânza proaspătă sau cea topită se servesc alături de un vin alb dulce, aromat, iar brânza de capră şi brânza de burduf merg cu vin alb sec. la desertul dulce, prăjituri sau fructe şi la brânzeturile fine, se poate servi alături un vin alb dulce sau vin alb vechi, de vinotecă. Tipuri de vinuri: ţinând cont de conţinutul de zahăr, vinurile se diferenţiază astfel: seci (până la 4g zahăr/litru), demiseci (între 4 şi 12g zahăr/litru), demidulci (între 12 şi 50g zahăr/litru), dulci (peste 50g zahăr/litru). Conţinutul de zahăr al vinului depinde de conţinutul de zahăr al strugurilor din recolta respectivă, lucru ce poate varia de la un an la altul, în funcţie de condiţiile climatice şi de tehnologia folosită. 
Culoarea vinului: la vinurile albe noi, culoarea poate fi: verde gălbui, galben-verzui (Aligote, Ferească regală), galben-pai (Grasă, Muscat Ottonel), iar la cele învechite culorile devin mai intense: galben-auriu, galben-portocaliu, chihlimbariu (Tămâioasă românească, Grasă de Cotnari). Învechirea vinurilor albe în butoaie duce la obţinerea unor nuanţe gălbui, iar aciditatea mai scăzută duce la obţinerea unor nuanţe aurii. Culoarea brun-gălbuie sau alb cenuşie pune în evidenţă semne de îmbolnăvire a vinului rezultate în urma contactului îndelungat cu aerul sau cu temperaturi ridicate, de peste 10-120C.Temperatura de servire: o temperatură optimă de servire permite buchetului vinului să degajeze cu maximum de intensitate.
Ca regulă generală, cu cât un vin este mai dulce, cu atât el trebuie servit mai rece, iar vinurile mai tinere se servesc întotdeauna mai reci decât cele vechi. Nu trebuie uitat faptul că în timpul servirii, vinul se încălzeşte destul de repede în pahar. Astfel un vin servit la 80C într-o cameră cu temperatura de 180C, va ajunge la 10-120C după cel puţin 10 minute. Vinurile albe seci sunt întotdeauna servite fiind preventiv răcite. Temperatura optimă de servire a acestora este de circa 8-120C. Vinurile albe demidulce sunt servite la o temperatură de 6-80C. Vinurile albe mai extractive (corpolente), catifelate suportă temperaturi de 13-140C. Pentru răcire nu este indicată introducerea cuburilor de gheaţă în vinul din pahar.Servire-pahare: fiecare tip de vin are nevoie de un anumit pahar, pentru a-i scoate în evidenţă buchetul distinctiv. Pentru vinul alb, se vor folosi pahare uşor mai mici, cu o cupă mai largă, pentru a reţine buchetul. Paharul trebuie să se îngusteze adecvat spre vârf astfel încât să captureze buchetul., permiţând totuşi lichidului să fie sorbit cu uşurinţă. Piciorul paharului trebuie să fie suficient de lung pentru ca mâna să nu atingă bolul, ceea ce ar putea afecta temperatura vinului, şi ca atare buchetul lui.
Vinul alb are proprietăţi antiinflamatorii.Vinul alb conţine substanţe cu efect antiinflamator, mai ales dacă după zdrobirea boabelor de struguri, coaja a fost lăsată să fermenteze 18 ore alături de pulpa fructului. Date au fost prezentate de o echipă de specialişti din Israel, care au încercat să îmbunătăţească proprietăţile vinului alb, în contextul în care vinul roşu este cel care deţine cele mai multe recomandări. Cercetătorii au constatat că la ambele soiuri de vin, calităţile se regăsesc în coaja boabelor de struguri, însă vinul alb este obţinut, de cele mai multe ori, prin separarea acesteia de miezul fructului.Astfel, schimbarea modului de preparare a acestei băuturi o poate îmbunătăţi substanţial, după numai 18 ore de fermentare. Singurul dezavantaj este că soiurile astfel preparate sunt mai duci decât celelalte, fiind recomandate la desert, şi nu în timpul meselor principale. Alte proprietăţi pe care le are vinul alb sunt cele antioxidante, cu rol de refacere a ţesuturilor şi celulelor, precum şi protejarea de radicalii liberi.
Se pune la prăjit şi se scoate pe hârtie absorbantă. 
Se fierb legumele 
şi orezul,
fiecare separat, se scurg şi se sotează într-o tigaie cu puţin ulei de măsline, sare şi curry. 
Se serveşte împreună cu un vin alb sec.
Descrierea plantei şi cultivarea: este un arbust căţărător, peren. Crengile sunt solide, se caţără şi se ramifică pe punctele de sprijin. Frunzele sunt late, ascuţite la bază, puternic striate. Florile sunt în formă de deget, cu multe protuberanţe mici; frunzele au mărimi variabile. Fructele sunt ovoide sau sferice, de culoare roşu aprins când sunt coapte. Seminţele sunt, de obicei, de formă sferică.Se cultivă în zonele tropicale, foarte calde şi umede. Piperul roşu creşte în copacii de piper brazilieni în toată America de Sud. 
Descrierea condimentului: condimentul este fructul plantei piper nigrum, numit bob de piper.Piperul este unicul condiment ale cărui fructe sunt comercializate în patru versiuni diferite. Ele pot fi procesate astfel ca să dea varietăţile de piper alb, negru, verde şi roşu. Alegând timpul recoltării şi metoda de post procesare, toate cele patru varietăţi pot fi, teoretic, obţinute de la aceeaşi plantă de piper.
Piperul roşu este un produs relativ rar şi este considerabil mai iute şi mai aromat decât piperul verde, combinând iuţeala matură a piperului negru cu aroma deosebită a piperului verde. Piperul roşu nu trebuie confundat cu piperul roz, care provine de la o plantă cu totul diferită şi care are iuţeala şi aroma slabă.Deşi există pe piaţă toate cele patru variante de piper, cel negru domină de departe producţia şi consumul. Piperul roşu aproape ca nu are importanţă, fiind mai mult o curiozitate exotică. 
Pregătire şi depozitare: cel mai bine este ca piperul să fie cumpărat sub formă de boabe, piperul proaspăt măcinat fiind de departe superior celui pudră. Boabele întregi îşi păstrează calităţile pe timp nedefinit, dar îşi pierd în timp aroma şi iuţeala când sunt măcinate. Boabele se păstrează cel mai bine în containere închise ermetic, la adăpost de lumină şi umezeală.
Ingrediente:
, se amestecă cu carnea tocată, 
apoi se călesc într-o tigaie cu ulei,
iar când sunt aproape gata, se adaugă condimentele şi ceapa verde tocată fin.
Tăiţeii scurşi 
se amestecă cu compoziţia de carne, se aşează totul într-un vas termorezistent, se rade caşcavalul pe deasupra, apoi se introduce vasul în cuptorul încins la 1800C pentru circa 15 minute.
Se amestecă făina, migdalele tăiate mărunt şi praful de copt şi se adaugă la compoziţia de unt şi ou. 
Apoi se toarnă şi laptele şi se amestecă. 
Coca se pune într-o formă demontabilă de tort (cu diametrul de 26 cm), unsă şi se uniformizează. 
Se bagă în cuptorul încins şi se coace 30-35 de minute. Apoi se lasă să se răcească. 
Pentru crema de lămâie, se spală lămâile, se rad cojile şi se stoarce zeama. Se măsoară 150 ml de zeamă. Se fierb 350 ml de apă, împreună cu zeama de lămâie, cu cojile, cu 160 g zahăr şi cu untul rămas.
Se dizolvă amidonul alimentar în puţină apă, se amestecă cu lichidul şi se lasă să mai dea o dată în clocot.
Se adaugă şi ciocolata albă, după ce aceasta s-a topit se lasă să se răcească puţin.
Se iau ouăle rămase şi se separă albuşul de gălbenuş, se bat gălbenuşurile şi se amestecă cu crema. 
După ce s-a răcit, se întinde pe tort şi se lasă la rece aproximativ trei ore. 
Se cojesc portocalele şi fructele de kiwi astfel încât să nu mai rămână deloc coajă şi apoi se taie fructele în felii subţiri.
Se desprinde tortul din formă şi se ornează cu felii de portocale şi kiwi. 
Apoi, se bate bine frişca 
şi se unge marginea tortului, iar cantitatea rămasă se pune într-un poş şi se ornează suprafaţa. 
Antreprenorii europeni au transplantat vanilia în alte climate tropicale, dar nu au reuşit să o facă să producă păstăi. Abia în 1836, un botanist din Belgia, Charles Morren, a observat că florile nu erau polenizate, şi aveau nevoie de ajutor din partea oamenilor. În 1841, Edmond Albius, un fost sclav de pe Insula franceză Réunion, a perfecţionat metoda artificială de a poleniza floarea de vanilie (care are viaţă foarte scurtă), folosind un beţişor ascuţit de bambus pentru a ridica membrana şi degetul pentru a împrăştia polenul. Acest lucru a impulsionat puternic cultivarea vaniliei, şi metoda este folosită şi astăzi.Păstăilor le trebuie cam nouă luni pentru a se maturiza, şi sunt recoltate când vârfurile încep să se îngălbenească. Păstăile sunt mai întâi împachetate şi supuse la temperaturi înalte, pentru a stopa procesul de vegetaţie. Urmează un proces de uscare la soare ziua şi umezire noaptea, alternativ, timp de câteva zile. La acest moment, păstăile sunt închise la culoare, uleioase şi maleabile. Apoi sunt sortate şi puse în lăzi, şi urmează o nouă perioadă de condiţionare de una sau două luni.Descrierea condimentului: vanilia este dulce, aromată şi plăcută la gust. Vanilia din Réunion şi Madagascar (tipul Bourbon) este caracterizată prin cea mai intensă, echilibrată şi oarecum “întunecată” aromă; mai ieftină este vanilia mexicană, cu aroma ei mai slabă şi mai proaspătă. 
Aroma provine de la păstaia în care se găsesc seminţele, sau de la “boabele” plantei de vanilie. Boabele preparate sunt de culoare brun închis, lungi de aproximativ 20 cm, subţiri şi striate. Boaba este dură şi maleabilă, iar vanilia de calitate are un strat exterior de cristale, numit givraj. Cristalele conţin o substanţă activă, vanilina, care dă aroma caracteristică şi se produce în timpul procesului de fermentaţie indusă. Aceste păstăi se numesc “vanilie fină”. “Vanilia lemnoasă” este mai scurtă, mai deschisă la culoare, necristalizată, are aroma mai puternică şi e uşor amăruie. Toate boabele conţin mii de seminţe mici, negre. Extractul de vanilie este şi el disponibil şi, daca este de bună calitate, are aroma identică cu a păstăilor.Gustul vaniliei este intens parfumat şi aromatic, iar aroma este bogată şi puternică. Madagascar şi Mexic produc cea mai bună calitate. Vanilia indoneziană şi cea tahitiană sunt mai slabe şi considerate inferioare.
Multe reţete cer ca păstaia să se secţioneze pe lungime şi să se scoată seminţele negre. Este necesară depozitarea în containere ermetic închise. O modalitate bună de a conserva vanilia este să se scufunde în zahăr. Se foloseşte un borcan cu capac filetat în care să încapă cam 250 g zahăr, şi îngropaţi păstaia de vanilie în aşa fel încât să nu fie expusă la lumină. După 2-3 săptămâni, zaharul are gust de vanilie, şi poate fi folosit la cafea sau la dulciuri, iar păstaia poate fi utilizată, apoi curăţată şi repusă în zahăr. Zahărul folosit se completează la loc.
Utilizări culinare: În afara ciocolatei, vanilia este folosită pentru un mare număr de mâncăruri dulci din bucătăria occidentală; folosirea ei în feluri sărate este foarte rară. Vanilia este esenţială pentru multe reţete de prăjituri, checuri, budinci dulci, şi chiar pentru băuturi dulci pe bază de lapte; mai mult, patiseria uscată (ştrudelul din Germania, Austria şi Republica Cehă) se serveşte deseori cu sosuri fierbinţi, aromate cu vanilie. Cea mai importantă aplicaţie însă, aproape proverbială, este îngheţata de vanilie. Cea mai mare parte a produselor industriale “cu aromă de vanilie” nu conţine vanilie adevărată, ci mult mai ieftina vanilină sintetică, constituentul principal (dar nu unic) al aromei vaniliei.Vanilina poate fi uşor produsă din deşeuri de lemn din industria hârtiei; aceeaşi reacţie chimică se află la baza aromei de vanilie a unor vinuri maturate în butoaie de lemn (barrique). Vanilina pură are un miros asemănător vaniliei, dar îi lipseşte aroma subtilă a mirodeniei adevărate. Prin urmare, nu poate înlocui vanilia în produsele de înaltă calitate. În nici un alt produs acest lucru nu e mai evident decât în îngheţata de vanilie, unde (cu rare excepţii) are o aromă dezamăgitoare. Îngheţata de vanilie făcuta cu extras de vanilie natural sau cu păstăi de vanilie (poate fi recunoscută după seminţele mici şi negre din îngheţată) este relativ rară, şi prin urmare şi mai scumpă.La prima vedere, îngheţata pare un produs tipic al ţărilor occidentale industrializate, din moment ce producerea şi transportul ei implică facilităţi tehnice importante. Cu toate acestea, Alexandru cel Mare mânca deserturi îngheţate, şi se ştie că şi mulţi împăraţi romani au adoptat acest obicei. Împăraţii chinezi din dinastia Tang mâncau deserturi răcite cu gheaţă, gătite pe bază de lapte de bivol aromate cu camfor, ca să suporte mai uşor canicula, şi reţete similare au fost mai târziu create de dinastia indiană Mughal (kulfi). Răcirea se făcea cu zăpadă transportată la Curte din munţii îndepărtaţi, ceea ce este în sine un mare succes logistic.
Vanilia nu este des folosită în combinaţie cu alte mirodenii, deşi şofranul şi scorţişoara ar fi interesant de încercat. Tonka sau frunzele de pandanus sunt alternative interesante; o alta posibilitate sunt distilatele din flori (trandafir, kewra).Tot ce este costisitor este modificat sau imitat – vanilia nu este o excepţie. Mai întâi, vanilina sintetică este o alegere evidentă pentru “îmbogăţirea” păstăilor de proastă calitate, sau a celor care au fost procesate pentru a se scoate din ele costisitorul extras de vanilie (făcut prin macerarea păstăilor de vanilie într-un amestec de apă şi alcool). Vanilina sintetică poate apărea şi în extrasul însuşi. În special în Mexic, extrasul de tonka apare deseori în extrasul de vanilie.